Ce este analiza existentiala si logoterapia

Cristian FURNICA*

Rezumat

Articolul îsi propune o succintã privire de ansamblu asupra analizei existentiale si a logoterapiei, ca metodã psihoterapeuticã, de la originile acesteia si pânã la dezvoltãrile teoretice si metodice contemporane.

Cuvinte cheie: analizã existentialã, sens, motivatii fundamentale.
Abstract

This article proposes a short introduction and a historical overview of the existential analysis and logotherapy, as a psychotherapeuthical and counceling method, from its origins to the actual theorethical and methodological developements.

Key words: existential analysis, meening, basic motivations.


De îndatã ce pronuntãm cuvintele de logoterapie sau analizã existentialã, gândul ne duce la neurologul si psihiatrul vienez Viktor Frankl.

Nãscut la 26 martie 1905, Frankl este întemeietorul celei de-a treia orientãri vieneze în psihoterapie, dupã psihanaliza lui Freud si psihologia individualã a lui Adler. Discipol si continuator al acestora, Frankl îsi propune o completare, o desãvârsire a acestor orientãri psihoterapeutice prin aducerea în discutie a „dimensiunii spirituale” a omului si a problematicii sensului. Se realizeazã în felul acesta o adevãratã cotiturã copernicanã (Frankl, 1988) a imaginii omului, fatã de cea cultivatã de orientãrile anterioare: „Viata însãsi este cea care pune întrebãri omului. El nu are nimic de întrebat, mai mult, el este cel interogat, cel ce rãspunde vietii – este responsabil fatã de viatã(Frankl, 1995, 1996). Frankl încearcã în felul acesta sã aducã un corectiv perspectivelor antropologice ale psihologiei abisale, acuzate deja de Husserl si Scheler de psihologism si implicit de reductionism. Aceastã criticã, formulatã de altfel si de cãtre alti filosofi si psihiatri din epocã, precum K. Jaspers, L. Binswanger sau V.F. von Gebsattel, Frankl o sintetizeazã cu multã iscusintã retoricã în formula conform cãreia, dacã psihanaliza freudianã e preocupatã de „vointa de plãcere“, iar psihologia individualã a lui Adler de „vointa de putere“ (vezi si Nietzche), orientarea sa urmãreste „vointa de sens“ – ca motivatie specific umanã – primele douã nefiind în fapt decât expresia „nevroticã“ a acesteia din urmã (Frankl, 1996).

În momentul în care îsi elaboreazã teoria, Frankl nu are însã în vedere doar aceastã criticã a psihologismului (comportamentul uman nu poate fi vãzut ca dependent doar de structura psihologicã sau de motivatia psihicã) si reductionismului (reducerea dimensiunii spirituale la cea psihologicã), ci si a pan-determinismului (ceea ce exclude liberul arbitru, din moment ce în spatele oricãrei vointe se aflã o trebuintã, un imperativ, precum pozitia în fratrie, situatia oedipalã sau educatia) si a patologismului (vezi doar asertiunea lui Freud conform cãreia orice întrebare asupra sensului este deja o boalã sau faptul cã în spatele oricãrei strãdanii s-ar afla un conflict sau o nevrozã mascatã).

Pozitia dizidentã pe care o adoptã atrage dupã sine excluderea lui Frankl în 1927 din asociatia de psihologie individualã, la solicitarea expresã a lui Adler, fapt care-l afecteazã profund.

Desprins de adlerieni, Frankl este atras din ce în ce mai mult, prin intermediul lui Rudolf Allers, de antropologia filosoficã si fenomenologia lui Max Scheler. Într-o conferintã din 1926 el foloseste pentru prima datã conceptul de „logoterapie“ la care, în 1933, îl adaugã pe cel de „analizã existentialã“. Începând din 1938 îi apar primele publicatii pe aceastã temã, dar datoritã rãzboiului si a internãrii sale într-un lagãr de concentrare abia în 1946 publicã primele lucrãri majore, între care si opera sa de referintã „Ärztliche Seelsorge“, în care precizeazã fundamentele teoretice ale logoterapiei si analizei existentiale. Dupã ce în anii ‘50 publicã împreunã cu J.H. Schulz si V.F. von Gebsattel monumentala lucrare în cinci volume „Handbuch der Neurosenlehre und Psychotherapie“, opera lui Frankl se îmbogãteste continuu cu zeci de titluri de carte, nenumãrate articole si conferinte tinute pe toate meridianele. Intrã în contact cu numeroase personalitãti din lumea filosofiei si psihoterapiei, predã la numeroase universitãti de renume din lumea întreagã, iar prestigiul incontestabil de care se bucurã se concretizeazã în nu mai putin de 25 de titluri de doctor honoris causa care îi sunt acordate. Se stinge din viatã la 2 septembrie 1997 la Viena, lãsând în urma sa o operã monumentalã, încãrcatã de umanism, o nouã orientare, cea de a treia în psihoterapia vienezã, o scoalã de psihoterapie si nenumãrati discipoli care îi continuã opera.

Încã de la sfârsitul anilor ‘40 metoda psihoterapeuticã preconizatã de Frankl îsi gãseste primii adepti. În anii ‘50 încep sã se constituie, în diverse locuri din lume, societãti de logoterapie, prima, curios, tocmai în Argentina. În spatiul de limbã germanã apar de asemenea societãti si institute de logoterapie; eleva lui Frankl, Elisabeth Lukas, la rândul ei autoare a numeroase cãrti de specialitate, se dovedeste deosebit de activã în acest sens. În anul 1982 se înfiinteazã Institutul de Logoterapie din Viena, punându-se astfel piatra de temelie pentru formarea sistematicã de specialisti în domeniu si pentru dezvoltarea în continuare a logoterapiei si a analizei existentiale. Aceastã scoalã care grupeazã mai multi elevi ai lui Frankl, în fruntea cãrora se situeazã cel mai strãlucit discipol si continuator al acestuia, Alfried Längle, a cunoscut o dezvoltare deosebit de dinamicã atât în domeniul cercetãrii stiintifice si al dezvoltãrii teoretice, cât si în domeniul practic de interventie terapeuticã prin elaborarea unor metode specifice de interventie psihoterapeuticã precum: analiza existentialã personalã, metoda analizei biografice, metoda gãsirii pozitiei personale, ca sã nu le citãm decât pe cele mai importante.

În acest nou context analiza existentialã si logoterapia au cunoscut în ultimul deceniu si jumãtate o dezvoltare deosebitã, evoluând de la ceea ce Frankl vedea doar ca o completare a psihoterapiilor traditionale la o metodã de psihoterapie bine structuratã si de-sine-stãtãtoare, recunoscutã ca atare si nominalizatã oficial în state ca Austria si Elvetia drept una din principalele orientãri de formare si practicã psihoterapeuticã.

Asistãm la o dezvoltare si nuantare a cadrului teoretic stabilit de Frankl, atât cu privire la problematica sensului, cât si a teoriei motivationale elaboratã de acesta.

Introducând problematica sensului în câmpul de preocupare al psihologiei, psihoterapiei si psihopatologiei, Frankl realizeazã, asa cum am amintit, o adevãratã cotiturã copernicanã. Cu toate acestea, în modul de abordare a problematicii sensului el rãmâne la întelegerea traditionalã a acestui concept si anume cea teologicã. De aici au rezultat o serie de neclaritãti si neîntelegeri care au stat la originea principalelor critici ce i-au fost aduse, culminând cu afirmatia conform cãreia s-ar urmãri nici mai mult nici mai putin decât crearea unui soi de religie surogat. Aceastã abordare idealist – platonicianã a problematicii sensului de cãtre Frankl, ce poate fi sintetizatã în asertiunea: sensul premerge fiinta, este înlocuitã de Alfried Längle prin una empiric – aristotelicã: fiinta ajunge la sens (Längle, 1993) sensul fiind vãzut din aceastã nouã perspectivã ca a posteriori. Längle distinge între un sens existential si unul ontologic, doar primul fiind de competenta psihologiei, a psihopatologiei si psihoterapiei, cel de-al doilea depãsind competenta acestor domenii (Längle, 1993). Este locul de întâlnire dar si de delimitare al psihoterapiei de teologie. Se realizeazã în felul acesta o nouã cotiturã în abordarea problematicii sensului, de aceastã datã o cotiturã existentialã. Sensul existential („logos“) este acum definit drept cea mai valoroasã posibilitate de actiune, atitudine sau trãire, acum si aici, fiind sansa sau sarcina (imperativul) momentului (Längle, 1994).

Dar dacã „fiinta ajunge la sens“, sensul fiind ceva de atins, ceva ce trebuie descoperit, ceva situat la sfârsit, înseamnã cã si vointa de sens, vãzutã de Frankl ca principalã fortã motivationalã a omului, este ultima într-un sir de alte motivatii ce o premerg.

Analiza existentialã actualã distinge patru motivatii existentiale fundamentale (Längle, 1994), care trebuiesc împlinite, ca o scarã a devenirii, pentru ca persoana sã poatã ajunge la o existentã autenticã si ferm întemeiatã:

1. Putinta de a fi pur si simplu, putintã vizatã în interogarea fundamentalã a existentei în directia propriului temei de a fi, prin intermediul perceptiei si cognitiei ajungându-se la „încrederea fundamentalã“;

2. Putinta de a resimti ceea-ce-este-valoros ca atrãgãtor. Aceastã posibilitate este confruntatã în întrebarea fundamentalã a vietii: „Eu trãiesc, dar îmi place sã trãiesc?“, prin intermediul emotiei ajungându-se la „valoarea fundamentalã“ reprezentatã de viata însãsi;

3. Putinta si, coextensiv, permisiunea de a fi Eu însumi, ce presupune elaborarea rãspunsului la întrebarea fundamentalã a persoanei: „Eu sunt, dar am voie sã fiu asa cum sunt?“, prin intermediul atitudinii si identificãrii ajungându-se la „valoarea proprie“, pentru ca atunci, si doar atunci când aceste trei motivatii fundamentale personal-existentiale sunt împlinite, persoana sã fie pusã în fata acelei motivatii, specific umane, pe care Frankl a descris-o ca:

4. Vointa (dorinta) de sens, ce presupune rãspunsul la întrebarea asupra sensului existentei: „Eu sunt aici – de ce este bine acest lucru?“, prin actiune, dãruire si consacrare ajungându-se la „sensul vietii“.

Aceastã nouã si complexã teorie motivationalã furnizeazã analizei existentiale actuale un instrument teoretic propriu, în baza cãruia poate fi abordatã si psihodinamica, ea devenind astfel o metodã si o doctrinã psihoterapeuticã completã. În plan teoretic se contureazã tot mai clar o rescriere a psihopatologiei (în sensul analizei existentiale), bazatã pe filosofia existentialistã si fenomenologicã în centrul cãreia se situeazã conceptul de existentã, concept înteles ca trãirea si crearea de cãtre om a valorilor în lume.

Conform analizei existentiale se descriu patru premise pentru existentã (Längle,1997):

1. capacitatea de a accepta conditiile vietii (raportarea la realitate si capacitatea de a avea încredere);

2. de a trãi cu propria simtire (relatii si valori);

3. valorizarea a ceea ce este individual si unic (respect fatã de felul, libertatea si demnitatea persoanei, chiar si a celei proprii);

4. a actiona si a se angaja pentru ceea ce dã sens.

Astfel, perspectiva teoriei comportamentale si a psihodinamicii se modificã diametral, omul încercând a se face înteles nu doar ca o fiintã condusã sau mânatã de conditionãri si forte inconstiente, ci si ca una esential atrasã de valorile prezente si posibile în lume. Omul ca persoanã tinde a trece dincolo de sine, a se consacra si dãrui altora (lucruri, oameni, îndatoriri) pentru ca astfel sã dobândeascã împlinirea sa existentialã. Astfel, analiza existentialã poate fi definitã ca „o psihoterapie fenomenologic-personalã al cãrei scop este de a ajuta persoana sã ajungã la o trãire liberã (spiritualã si emotionalã), la atitudini autentice si la un comportament responsabil fatã de viata si lumea sa(Längle, 1998).

Din aceastã definitie rezultã si etapele presupuse de procesul terapeutic din analiza existentialã:

  • prelucrarea emotiei si cognitiei din impresie si trãire;
  • prelucrarea integrativ-biograficã a atitudinilor personale;
  • descoperirea formelor de expresie autentice si corespunzãtoare situatiei;
  • exersarea si realizarea unui comportament încãrcat de sens.

În decursul timpului, întelesul termenilor de analizã existentialã si logoterapie a evoluat, iar acest lucru a apãrut ca evident chiar în opera franklianã. Confuziile si neîntelegerile au fost generate de Frankl însusi, care în dorinta de a sublinia pe de o parte specificitatea perspectivei sale antropologice de orientare existentialistã, iar pe de alta particularitãtile metodei sale de interventie terapeuticã, a conferit acestor termeni întelesuri sensibil diferite. Scoala vienezã actualã întelege prin analizã existentialã întrega metodã de psihoterapie cu tot esafodajul ei teoretic, logoterapia reprezentând doar o parte a acestui întreg, si anume aceea care se preocupã de problematica sensului, deci de problematica legatã de cea de a patra motivatie fundamentalã personal-existentialã.

În esentã, scopul analizei existentiale este de a descoperi acel „DA“ pentru viatã manifestat prin a trãi decis si cu acord interior, existenta fiind împlinitã în acord cu lumea, în vreme ce scopul logoterapiei este de a descoperi sensul (existential).

Principalele afirmatii ale analizei existentiale sunt:

  • ceea ce este cel mai profund în om – persoana – nu se poate îmbolnãvi, este liberã si intangibilã;
  • cu toate acestea, omul poate ajunge la deznãdejde dacã nu-si descoperã sensul sau dacã „nu poate fi“;
  • omul este responsabil pentru libertatea sa;
  • nu este necesar ca omul sã afle plãcere în tot ceea ce întâlneste, nici mãcar în tot ceea ce aflã despre sine însusi (capacitatea de auto-distantare);
  • omul nu este întregit doar din si prin el însusi – el are nevoie de o „completare“, împlinire, prin intermediul celorlalti (auto-transcendere);
  • fiecare om are un loc si o misiune în lume – ceea ce i se cere este doar sã le descopere.

În completare, principala afirmatie a logoterapiei remarcã putinta omului de a descoperi un sens în oricare situatie de viatã, iar aceasta nu prin elaborare sau impunere ci prin aplecare si cãutare, astfel cã pânã si situatiile cele mai dificile si lipsite în aparentã de orice sperantã sã poatã deveni accesibile prin:

  • trãirea a ceea ce este valoros (de ex. natura, arta, relatia etc);
  • crearea de valori (materiale, artistice, spirituale etc);
  • suportarea a ceea ce este de neînlãturat si de neschimbat (boalã, pierderea unor oameni dragi), în atitudinea de a-si fi credincios sie însusi si de a se putea privi în fatã.

Înarmatã cu aceastã nouã perspectivã teoreticã si metodicã, analiza existentialã si logoterapia actualã sunt pregãtite pentru a face fatã provocãrii acestui sfârsit de mileniu, provocare reprezentatã, dupã cum foarte atent sesizeazã Nolberto A. Espinoza (1998), de intrarea omenirii într-o nouã erã, pe care el o defineste ca postmetafizicã. O apreciere lucidã ne obligã sã recunoastem marile mutatii survenite în ultimii 50 de ani în felul de a gândi si a se relationa al oamenilor, atât la lume si la ceilalti, cât si la ei însisi. În noua lume ce se prefigureazã, o lume a globalizãrii, marile imperative morale ce constituiau jaloane existentiale certe, pentru generatia lui Frankl de exemplu, tind sã disparã, impunând a fi înlocuite cu altele. Ori tocmai aceasta este sarcina de perspectivã a analizei existentiale si logoterapiei, sarcinã la care aceasta este pregãtitã a face fatã prin intermediul noilor deschideri si orientãri pe care le avanseazã.

Bibliografie
1. Espinosa N.A. (1998) Zur Aufgabe der Logotherapie und Existenzanalyse im nachmetaphysischen Zeitalter. În: Existenzanalyze nr. 3/1998, 4-12.
2. Frankl V.E. (1988) Die Sinnfrage in der Psychotherapie. Piper
3. Frankl V.E. (1995) Ärztliche Seelsorge. Fischer, 96.
4. Frankl V.E. (1996) Der Wille zum Sinn. München, Zürich, Piper.
5. Längle A. (1993) Wertberührung. În: Längle A. (edit.): Wertbegegnung. Phänomene und methodische Zugänge. Viena: GLE, 22-59.
6. Längle A. (1993) Glossar zu den Emotionsbegriffen. Ibid. 161-173.
7. Längle A. (1994) Sinn-Glaube oder Sinn-Gespür? Zur Differenzierung von Ontologischem und Existentiellen Sinn in der Logotherapie. În: Bulletin der GLE 11, 2, 15-22.
8. Längle A. (1994) Sinnvoll leben. Niederösterreichisches Pressehaus.
9. Längle A. (1997) Das Ja zum Leben Finden. În: Süchtig Sein. Viena, GLE, 13-32.
10. Längle A. (1998) Verständnis und Therapie der Psycho-Dynamic in der Existenzanalyse. În: Existenz-Analyse nr.1/1998, 16-27.

***

Sponsori si parteneri