Cronobiologia tulburarilor afective

Ovidiu NICOARA*

Rezumat

Autorul face o trecere în revistã a datelor de cronobiologie modernã, corelate cu tulburãrile afective. Cronobiologia, acea ramurã a stiintei care studiazã fenomenele biologice raportate la timp (bioritmurile) se aplicã în prezent tulburãrilor afective prin studiul desincronizãrii în special a bioritmurilor cu frecventã medie (circadiene) si joasã (sezoniere), cu privire la unii neuromediatori, hormoni, la activitatea bioelectricã cerebralã si la alti parametri biologici, precum si la perturbarea unor ritmuri socioculturale. Cea mai frecvent studiatã tulburare afectivã din aceastã perspectivã este depresia monopolarã recurentã sezonierã, descrisã de Rosenthal (1984).

Cuvinte cheie: cronobiologie, tulburãri afective.

Abstract

The author makes a review of the data of modern chronobiology in relation with the affective disorders. The chronobiology (that science branch that studies the biological phenomena in correlation with the time) is connected with the affective disorders; it studies the dissynchronisations of the biorythms with medium and low frequencies concerning the neuromodulations, hormons, the bioelectrical brain activity as well as the disorder of some socio-cultural rythms. The most studied affective disorder from this perspective is the seasonal affective disorder, described by Rosenthal (1984).

Key words: chbronobiology, affective disorders.


INTRODUCERE

În ultimele decenii, au luat amploare cercetãrile privind fenomenele biologice si patologice raportate la timp. Cronobiologia a devenit astãzi o stiintã de granitã care intereseazã întregul domeniu al biologiei, dar si alte ramuri ale stiintei. În ultimul timp au apãrut noi specialitãti, ca, de exemplu: cronofiziologia, cronosemiologia, cronoalimentatia, cronopatologia, cronofarmacologia.

CRONOBIOLOGIE GENERALÃ

Cronobiologia se defineste ca acea ramurã a stiintei ce studiazã fenomenele biologice raportate la timp, adicã bioritmurile (1). Cunoasterea acestora reprezintã un bun indicator al stãrii unui sistem biologic în general, iar în medicinã reprezintã un bun indicator de orientare diagnosticã. Gradul de sincronizare sau de desincronizare a bioritmurilor reflectã tendinta evaluativã si prognosticul bolii, modul de desfãsurare a ritmurilor biologice, iar un bolnav constituie un indicator obiectiv al eficientei mãsurilor terapeutice. De asemenea, cunoasterea unor sincronizatori de timp exogen si variatia lor în timp reprezintã un indicator pretios pentru o posibilã predictie a evolutei în timp a unei afectiuni cronice si implicit posibilitatea unei profilaxii secundare eficiente.

Bioritmul reprezintã o proprietate fundamentalã a entitãtilor biologice, în conditii de constantã a factorilor de mediu înconjurãtor, inclusiv a sincronizatorilor de timp (1). În acceptiunea curentã, termenul este rezervat fenomenelor ritmice (cu o anumitã repetitivitate egalã în timp - ciclicitate), care satisfac o serie de criterii testabile statistic.

Sincronizarea reprezintã starea unui sistem în care douã sau mai multe variabile periodice au aceeasi frecventã. Dacã aceasta este determinatã de un factor de mediu (sincronizator) aceasta este denumitã externã, iar dacã este determinatã de un generator de ritm (pace-maker) este denumitã internã.

FACTORII PERIODICI DE MEDIU SI REFLECTÃRILE LOR IN PROCESELE BIOLOGICE

În Univers, miscarea si transformarea materiei îmbracã forme ritmice de desfãsurare, de la cicluri cu perioade de ordinul fractiunilor de secundã pânã la cicluri multianuale. Planeta noastrã coexistã într-o permanentã interrelatie cu mediul cosmic, si în special cu Soarele si Luna, ale cãror influente asupra fenomenelor terestre este bine cunoscutã.

Fiinta umanã este o specie diurnã. Oscilatiile factorilor de mediu (cosmici, geofizici, meteoclimatici) se repetã cu regularitate la anumite intervale de timp, în concordantã cu periodicitatea acestor factori de mediu, care au functia de sincronizare.

Celula vie este sediul unei remarcabile activitãti biofizice si biochimice cu desfãsurare periodic-ciclicã. Aceste activitãti (procese) biofizice-biochimice se pot desfãsura concomitent, si sunt programate genetic în timp. Existã asadar un „orologiu biologic“ în care sunt codificate genetic timpul de pornire si frecventã; acest „orologiu“ controleazã fiecare functie a organismului. Astãzi, se considerã cã oscilatiile endogene au ca substrat interrelatiile complexe dintre nucleul suprachiasmatic si glanda pinealã, precum si axul hipotalanto-hipofizar (Rusak si colab., 1979).

Organismul uman reprezintã un miraculos oscilator biologic universal, subordonat stimulilor endogeni (semnalele genetice ale pace-maker-ilor) si factorilor de mediu (zeitgerber - sincronizatori de timp), de care sunt dependente bioritmurile. Bioperiodicitatea este o proprietate fundamentalã a materiei vii. Elementul comun al derulãrii timpului îl reprezintã ritmurile biologice, întrucât toate functiile biologice se desfãsoarã în timp. Perioada unui ritm biologic este bine precizatã, fapt care reflectã caracterul individual, ereditar si deci transmisibil generatiilor urmãtoare. Omul se naste astfel nu numai cu o structurã biologicã spatialã, ci si temporalã.

CLASIFICAREA RITMURILOR BIOLOGICE

Este valabilã si astãzi clasificarea lui Halberg si Reinberg (1967). Bioritmurile se împart astfel:
a) Bioritmuri cu frecventã înaltã: pânã la 30 de minute; exemplu, ritmul cardiac.
b) Bioritmuri cu frecventã medie: ultradiene (30 min. -20 ore), circadiene (20-28 ore) si infradiene (28 ore -2 1/2 zile);
c) Bioritmuri cu frecventã joasã, din care cele mai cunoscute sunt cele sezoniere;
d) Bioritmuri multianuale - cu perioade de circa 11 ani, legate în general de „ciclul solar“ cu periodicitate de 11 ani în functie de evolutia petelor solare. În prezent, se considerã cã suntem în perioada ciclului solar nr. 23, Soarele având o intensitate ciclicã a activitãtii cu un maxim si un minim la fiecare 11 ani (a se vedea tabelele obtinute de la Brussels World Data Center). În ultimii ani, fazele de activitate solarã maximã au fost 1989 si 2000, iar fazele de activitate solarã minimã, în anii 1985 si 1996.

În ultimele decenii, s-a insistat relativ putin asupra unor observatii fãcute încã din anii ‘60 de cãtre Tellembach asupra unor ritmuri psihosociale denumite de Ehlers (1990) Zeitigerber-i sociali, ca de exemplu ciclul sãrbãtorilor, dar si anumite obiceiuri sociale (cum ar fi, de exemplu, banalul „bridge“ de joi seara). Ehlers subliniazã faptul cã evenimente stresante de viatã desincronizeazã acesti zeitgerber-i sociali, cu posibile si serioase implicatii psihopatologice ulterioare.

APLICATII ALE CRONOBIOLOGIEI MODERNE IN PSIHIATRIE

Încã în secolul al XIX-lea, (Farnet si Baillarger, 1853) au descris „folie de deux périodes“, adicã ceea ce astãzi este denumitã „Tulburare afectivã bipolarã“ (5, 6). Dintre sindroamele psihopatologice, sindromul depresiv este astãzi cel mai studiat din perspectiva cronobiologiei moderne. Întrucât în zorii noului mileniu retelele de psihiatrie nationale din tãrile avansate economico-social s-au dezvoltat extrem de mult, depistarea sindroamelor depresive, precum si diagnosticarea lor dupã criterii standardizate (5, 6) au arãtat cã incidenta si prevalenta lor este în continuã crestere, estimându-se cã în jurul anului 2020 acestea vor ajunge sã reprezinte principala problemã a sãnãtãtii publice.

Din 1984, de când Rosenthal si colaboratorii au descris asa-numita depresie sezonierã de toamnã-iarnã cu urmãtoarele caracteristici: sindrom depresiv corelat cu hipersomnie, hiperfagie si nevoia de alimente dulci cu crestere consecutivã în greutate, au demarat o serie de cercetãri în acest domemu, cu rezultate extrem de interesante.

În cadrul sindroamelor depresive, s-au studiat în special perturbãrile ritmurilor circadiene si sezoniere ale unor neuromediatori, hormoni, a activitãtii bioelectrice cerebrale (EEG), precum si a altor parametri biologici.

Studii mai vechi, din anii ‘80, au arãtat cã nivelul unor neuromediatori variazã, având un ritm circadian caracteristic.

Nivelul noradrenalinei (NA), histaminei si acetilcolinei a înregistrat valori maxime (acrofaza) în timpul noptii, în opozitie cu cel al serotoninei (5-HT). Aceasta ar reprezenta o posibilã explicatie a suicidului din cadrul sindroamelor depresiv majore, dupã administrarea unor antidepresive ce inhibã recaptarea NA în fanta sinapticã (distributia circadianã a NA în hipotalamusul anterior-punte si nucleul caudal este maximã la ora 3 si minimã la orele 15).

Variatiile circadiene ale 5-HT sunt corelate cu nivelul triptofanului plasmatic liber si total. În sindroamele depresive, ritmul triptofanului plasmatic este defazat cu 12 ore, iar valorile serice ale acestuia sunt scãzute în timpul zilei în comparatie cu subiectii normali. Aceste desincronizãri ar explica perturbãrile latentei somnului REM din sindroamele depresive. De asemenea, rolul triptofanului în depresiile sezoniere este si el semnalat (8). Van Cauter, Linkowski si Mendelwicz (1992) au sintetizat cercetãrile din sfera perturbãrilor neuroendocrine circadiene. Astfel, în tulburãrile depresive s-au identificat perturbãri ale secretiei de cortizon, ACTH, ale axului tireotrop, somatotrop si lactotrop, în toate aceste axe existând un „avans de fazã“ semnificativ. S-au decelat si perturbãri ale ritmurilor cu frecventã mai joasã. Se considerã, de exemplu, cã în lunile de iarnã pacientele depresive au prezentat un nivel de nonsupresie mai crescut la DST (testul de supresie cu Dexametazonã) comparativ cu lunile de varã (Rybakowski, 1992).

S-au fãcut o serie de studii privind glanda pinealã si rolul melatoninei, în special în cazul depresiei sezoniere de iarnã. S-a demonstrat cã nivelele melatoninei la pacientii cu depresie sezonierã sunt mai mari la orele 12.00 si 16.00, în comparatie cu subiectii normali (Danilenko, 1992), si se normalizeazã dupã fototerapie. Se sugereazã cã nivelele diurne crescute ale melatoninei reprezintã un marker al depresiei sezoniere de iarnã.

S-au mai evidentiat si rolul posibil al cresterii incidentei stãrilor depresive în corelatie cu furtunile geomagnetice (11). Healey (1991) a sintetizat câteva ipoteze interesante, corelând desincronizarea bioritmurilor din tulburãrile depresive cu desincronizãrile bioritmurilor din cãlãtoriile pe distante lungi cu avionul („jet lag“) si muncã în 3 schimburi („shift work“), atât din perspectiva cronobiologiei cât si cognitivistã.


Bibliografie

1. Steflea D. (1986) Cronobiologie si medicinã, Ed. Medicalã Bucuresti.
2. Rusak B., Zucker J., (1979) Neural regulation of circadian rhythm, Psychological Reviews, 59: 449-526.
3. A. Halberg A., Reinberg A. (1967) Journal Physiol.
4. Ehlers C.L., Frank E., Kupfer D.J. (1990) Social Zeitgerbers and biological rythms - an unified approach to understanding, Arch. Gen. Psychiat., 45: 948-952.
5. Diagnostic Criteria from DSM-I (1994) American Psychiatric Association Washington D.C.
6. Clasificarea internationalã a bolilor (ICD-10) (1997) Cap. V, Ed. All, Bucuresti.
7. Mendelewics (1992) Aquisitions en psychiatric biologique, Ed. Masson, Paris.
8. Lenzinger E. (1999) Behavioral effects of tryptofan depletion in seasonal affective disorder. Psychiatry 22, 85/3, 241-246.
9. Rybakowski J.R. (1992) Seasonal variation of the DST test in depression compared with schizophrenia; a gender effect. Journal of Affective Disorders, 24, 89.
10. Danilenko J. (1994) Diurnal and seasonal variation of melatonin and serotonin in women with seasonal affective disorders. Arctic. Med. Press, 53(3): 37-45.
11. Kay R.W. (1994) Geomagnetic storms: association with incidence of depression as measured by hospital admission. Brit. J. Psychiatry, 164.
12. Healey D. (1991) Reactive rythms and endogenous clocks., Psych. Medicine, 21: 557-564.

***

Sponsori si parteneri