INTEROGATIE SI CERCETARE IN PSIHIATRIE - Cristina POPESCU

Cristina POPESCU*

Rezumat

Interogatia este prezentã pe tot parcursul cercetãrii, de la identificarea problemei si formularea ipotezelor si pânã la interpretarea rezultatelor si analiza relevantei lor teoretice si clinice. Sunt discutate câteva probleme metodologice ale cercetãrii, prezentându- se modul de abordare a lor în unele studii psihiatriace.

Cuvinte cheie: designul cercetãrii, testarea ipotezelor, validitatea internã, validitatea externã, mãrimea efectului, analiza de putere, analiza de precizie.
Abstract

The importance of questioning along the research approach is stressed in this overview. Several methodological aspects of the research design are discussed with reference to psychiatric studies.

Key words: research design, hypothesis testing, internal validity, external validity, effect size, power analysis, precision analysis



S-a afirmat cã stiinta este mai degrabã un mod de gândire decât un volum de cunostinte (Sagan, 1980). ”A te gândi într-adevãr la ceva,... a examina critic universul..., a te întreba de ce sunt prezente unele lucruri si nu altele,... a-ti petrece o parte din timp fãcând ipoteze, încercând sã vezi dacã au sens, dacã sunt în acord cu celelalte lucruri pe care le cunosti, gândindu-te la testele pe care le poti nãscoci pentru a sustine sau pentru a contrazice aceste ipoteze, înseamnã a te ocupa de stiintã”, a cerceta, dupã cum sublinia Sagan (1980, p.42-43).

Cercetarea este un demers sistematic de cunoastere care se supune anumitor reguli pentru ca informatiile obtinute sã fie cât mai obiective. Ea este o metodã de a rezolva o problemã în asa fel încât sã existe siguranta cã solutia obtinutã este satisfãcãtoare (Bernal, 1964 ). Cercetarea are caracterul unei investigatii metodice, controlate prin care se urmãreste verificarea anumitor ipoteze referitoare la relatia dintre fenomene (Kerlinger, 1973). O asemenea investigatie parcurge câteva etape: punerea problemei, formularea ipotezei, stabilirea obiectivelor studiului, elaborarea planului de cercetare, culegerea datelor, prelucrarea si interpretarea rezultatelor, derivarea concluziilor privind ipoteza initialã. Succesiunea acestor etape nu este strictã, pot apare suprapuneri, reveniri la etape anterioare, prescurtãri sau extinderi ale unor etape. Punerea problemei este la rândul ei un proces care începe cu sesizarea ei, continuã cu documentarea si sfârseste cu definirea problemei. Este una din etapele cele mai importante ale cercetãrii. O problemã bine definitã deschide calea rezolvãrii ei.

La modul general problema este o necunoscutã, o neclaritate, o îndoialã asupra unei explicatii. Sesizarea unei probleme poate fi uneori mai dificilã decât rezolvarea ei (Bernal 1964). Depãsirea iluziei nonproblematicului presupune iesirea din obisnuit.

La început poate fi vorba de o idee vagã, generalã care va parcurge un proces mai lung sau mai scurt de clarificare, cristalizare. Uneori poate fi nevoie de ani de observatie si de reflexie pentru formularea unei probleme. Întrebarea incitã la cãutarea rãspunsurilor si literatura de specialitate poate oferi unele clarificãri. Cunoasterea stadiului cercetãrilor în domeniu, sistematizarea rezultatelor lor, analiza lor criticã si identificarea aspectelor contradictorii sau insuficient abordate va permite definirea treptatã a obiectivelor specifice ale studiului, stabilirea raporturilor cu cercetãrile deja realizate, justificarea necesitãtii lui. Analizând datele din literaturã, Hollis (1995) a sistematizat directiile de cercetare care îi sustineau propriile observatii privind existenta unor tulburãri de dezvoltare anterioare debutului schizofreniei. Astfel, în studiile retrospective asupra schizofreniei cu debut la vârsta adultã se sugerase prezenta unor tulburãri de dezvoltare si afectarea functionãrii sociale în copilãrie. Apoi, studiile prospective asupra copiilor pãrintilor schizofreni evidentiaserã dificultãti de realizare a sarcinilor complexe care solicitau sustinerea concentrãrii atentiei. În sfârsit, în studiile asupra schizofreniei cu debut prepubertar se observase frecventa mai ridicatã a tulburãrilor de dezvoltare în special la cazurile cu debut timpuriu al schizofreniei. În urma acestei treceri în revistã a literaturii, Hollis (1995) a identificat si problemele încã neelucidate la acea datã, de exemplu cea a specificitãtii tulburãrilor de dezvoltare pentru schizofrenia cu debut juvenil sau cea a diferentierii profilului tulburãrilor de dezvoltare în functie de vârsta de debut a schizofreniei; aceste probleme au constituit punctul de plecare al cercetãrilor lui Hollis asupra tulburãrilor de dezvoltare din schizofrenia cu debut juvenil.

Definirea problemei înseamnã de fapt formularea întrebãrilor la care cercetarea ar trebui sã ofere rãspunsuri. Intrebarea este cea care orienteazã cãutãrile. Cercetãtorii de la Universitatea Iowa au fost preocupati sã gãseascã rãspunsuri la o serie de de întrebãri referitoare la profilul simptomatologic al schizofeniei. Care sunt simptomele prezente la debutul schizofreniei sau în fazele ei incipiente În ce mãsurã se modificã aceste simptome de-a lungul timpului Ce valoare predictivã au diferite simptome sau grupãri de simptome Care sunt relatiile dintre modificãrile unor simptome specifice Oare simptomele care apar împreunã la evaluarea transversalã continuã sã covarieze de-a lungul timpului, independent de alte simptome (Arndt si colab.,1995). Uneori elucidarea problemei initiale presupune gãsirea rãspunsurilor la o multitudine de întrebãri specifice. Încercând sã stabileascã dacã depresia vascularã reprezintã sau nu un subtip distinct de tulburare depresivã, Baldwin (2005) a cãutat în literatura de specialitate rãspunsuri la o serie de întrebãri privitoare la gradul de asociere, consistenta, specificitatea, relatia temporalã, gradientul biologic, plauzibilitatea, coerenta. Cât de frecvente sunt leziunile vasculare la pacientii cu debut tardiv al depresiei comparativ cu subiectii de control Existã vreo legãturã între depresie, datele obtinute prin imagistica cerebralã si factorii de risc vascular Existã diferente la nivelul tabloului clinic si evolutiei depresiei la vârstnicii depresivi cu si fãrã leziuni vasculare Existã o relatie temporalã între leziunile cerebrale si manifestãrile clinice Existã un gradient biologic exprimat prin legãtura dintre depresie, pe de o parte, si numãrul sau localizarea leziunilor vasculare, pe de altã parte Leziunile evidentiate prin rezonanta magneticã nuclearã sunt într-adevãr de naturã vascularã Întrebãrile referitoare la eficacitatea unei substante X într-o anume tulburare sau cele privind predictorii rãspunsului terapeutic pot reprezenta punctul de plecare al unor studii clinice laborioase. Uneori întrebarea poate fi prea generalã pentru a-si gãsi rãspunsul într-o singurã cercetare. O întrebare de tipul „este antidepresivul X eficace ” va presupune un lung sir de studii comparative cu diferite grupuri de control, cu variatia sistematicã a dozelor si duratei de administrare, cu evaluarea efectelor pe termen scurt sau lung , la pacienti cu forme variate de boalã.

Dupã cum sublinia Kerlinger (1973 ) o problemã bine definitã ar trebui sã se exprime prin întrebãri simple si clare referitoare la relatia dintre douã sau mai multe variabile. Preocupati de relevanta clinicã a perioadei initiale cu placebo în studiile psihofarmacologice asupra depresiei, colectivul de investigatori de la Universitatea din Columbia ( Quitkin si colab. 1998) si-a formulat în mod explicit întrebãrile la care au încercat sã gãseascã rãspunsuri pe parcursul cercetãrii. Existã diferente de rãspuns terapeutic între pacientii cu si fãrã ameliorãri ale simptomatologiei în cursul perioadei placebo Modificarea severitãtii simptomelor în cursul periodei initiale cu placebo are valoare predictivã pentru rãspunsul la tratramentul antidepresiv ulterior Valoarea predictivã a perioadei placebo este influentatã de caracteristici clinice precum severitatea, cronicitatea, subtipurile diagnostice Care sunt predictorii modificãrilor severitãtii simptomatologie în cursul perioadei placebo Se pot identifca la sfârsitul acestei perioade initiale cu placebo acei pacienti care se remit spontan si care nu mai au nevoie de un tratament antidepresiv Care sunt implicatiile clinice ale modificãrilor timpurii ale severitãtii simptomatologiei Interesati sã cunoascã mecanismele afectãrii memoriei prospective, cercetãtorii de la Catedra de psihiatrie a Universitãtii din Cambridge au formulat pentru început câteva întrebãri specifice la care au cãutat rãspunsuri în studiul populational pe care l-au realizat. Cât de frecvent este afectatã memoria prospectivã în populatia vârstnicã Care este forma functiei care exprimã relatia dintre memoria prospectivã si vârsta cronologicã Este vorba de o relatie liniarã, cu accentuarea progresivã a severitãtii tulburãrilor pe mãsura avansãrii în vârstã sau deteriorarea se produce brusc numai la vârste înaintate Ce alte variabile demografice, în afara vârstei, influenteazã rezultatele la probele de memorie prospectivã Cât de frecvent este afectatã memoria prospectivã în stadiile timpurii ale dementei

Formularea întrebãrii este urmatã de schitarea unui rãspuns posibil sau de o supozitie referitoare la relatia dintre fenomene. Se dezvoltã astfel o ipotezã care integreazã toate datele disponibile. Ea include într-o propozitie, sau într-o o serie de propozitii, date deja cunoscute si deduce din ele prin rationament anumite consecinte pe care trebuie sã le demonstreze ( Parot si Richelle, 1995). Pentru a face obiectul unei cercetãri stiintifice ipoteza trebuie formulatã în asa fel încât sã poatã fi verificatã prin observatie sau prin experiment. Aceasta este trãsãtura distinctivã a enuntului stiintific, „criteriul de demarcatie” al activitãtii stiintifice, asa cum îl denumea Popper (1977). Fãrã o verificare empiricã ipoteza iese de pe tãrâmul stiintei si intrã în cel al filozofiei. Uneori pe parcursul cercetãrii, în functie de datele culese, ipoteza se va putea nuanta, preciza. „Orice bun experimentator, oricât de precis ar fi prevãzut urmarea demersurilor sale, trebuie sã fie deschis la neprevãzut si gata sã-si orienteze cercetarea într-o directie nouã, uneori foarte diferitã de cea care si-a trasat-o initial. Aceastã disponibilitate este adesea mai decisivã decât respectul scrupulos fatã de regulile de procedurã care îl pot face pe debutant sã se gândeascã la faptul cã este suficient sã li se supunã pentru a face o bunã cercetare. In practicã ....experienta se prezintã ca o aventurã al cãrei sfârsit este uneori la mii de leghe depãrtare de ceea ce se astepta” (Parot si Richelle, 1995, p. 190). Este important însã ca investigatia sã plece de la o întrebare clarã, de la o ipotezã precisã. In caz contrar tot efortul legat de culegerea datelor se poate dovedi în final inutil; putem strânge niste date cu care nu vom sti ce sã facem sau eventualele întrebãri apãrute pe parcurs nu-si vor putea gãsi rãspunsul pentru cã lipsesc informatii necesare sau pentru cã acestea au fost obtinute într-o manierã necorespunzãtoare.

Este posibil ca la un anumit moment dat cunostintele referitoare la un fenomen sã fie destul de restrânse, insuficiente pentru formularea unei ipoteze clare. Cercetarea are în acest caz un caracter explorator, ea urmãrind culegerea informatiilor necesare pentru problematizarea ulterioarã. Chiar si în asemenea cazuri o ipotezã implicitã poate fi prezentã, pentru cã investigatia se orienteazã asupra anumitor variabile, asupra relatiilor dintre ele si asupra implicatiilor lor. Dupã formularea ei ipoteza este analizatã pentru a i se desprinde implicatiile în plan operational, pentru a se stabili dacã problema poate fi abordatã cu mijloacele disponibile. In urma unei astfel de analize se poate ajunge la reformularea problemei sau chiar la abandonarea ei ( Kerlinger, 1973).

Ipoteza retinutã trebuie sã ajungã sã fie exprimatã în termeni operationali, într-o manierã care sã permitã verificarea ei în cursul cercetãrii. In studiul prevalentei si profilului tulburãrilor de dezvoltare în schizofrenia cu debut în copilãrie si la adolescentã, Hollis ( 1995) a plecat de la urmãtoarele ipoteze: l. tulburãrile de dezvoltare sunt mai frecvente la schizofrenii cu debut juvenil decât la subiectii de control cu alte tulburãri psihiatrice; 2. tulburãrile de dezvoltare sunt mai frecvente la bãietii decât la fetele cu schizofrenie juvenilã; 3. existã diferente în privinta profilului tulburãrilor de dezvoltare între schizofrenia cu debut în copilãrie si la adolescentã. In studiul asupra profilului simptomatologic al schizofreniei, grupul de la Universitatea din Iowa, a presupus existenta a trei dimensiuni distincte ale psihopatologiei, propunându-si sã verifice dacã aceste dimensiuni puteau fi identificate la evaluarea transversalã initialã si dacã ele erau stabile pe parcursul urmãririi longitudinale (Arndt si colab.,1995). Dupã precizarea ipotezei cercetãrii se pune problema proiectãrii demersului orientat cãtre verificarea ei. O aceeasi ipotezã poate fi verificatã în moduri diferite, dar de fiecare datã trebuie ales acel mod de abordare care poate oferi un rãspuns corect, obiectiv, precis si cu costuri cât mai mici la întrebarea pusã. Proiectul sau designul cercetãrii include planul, structura si strategia ei (Kerlinger, 1973). Planul este schema generalã sau programul de cercetare; el specificã succesiunea etapelor, ceea ce trebuie fãcut de la formularea ipotezei si pânã la prelucrarea datelor. Structura se referã la variabilele cu care se opereazã si la relatiile dintre ele. Strategia precizeazã cum se vor atinge obiectivele, care vor fi metodele de culegere si de prelucrare a datelor.

Prin proiect se stabilesc conditiile care trebuie respectate pe parcursul cercetãrii pentru a se putea obtine rezultate cu valoare stiintificã, se specificã ce observatii sau evaluãri vor fi fãcute, cum se vor realiza ele, cum se vor analiza datele, ce concluzii se vor putea trage pe baza inferentei statistice (Kerlinger, 1973). Un astfel de proiect organizeazã, disciplineazã demersul de cercetare, îi impune anumite cerinte. El poate fi privit ca un ansamblu de instructiuni privind modul de culegere si analizã a datelor (Kerlinger 1973). Proiectul cercetãrii trebuie sã prevadã conditiile pentru punerea în evidentã a relatiei presupuse, pentru evaluarea ei nedistorsionatã si pentru controlarea surselor nedorite de variatie care ar putea influenta rezultatele, în acest fel asigurându-se validitatea internã a cercetãrii.

Pentru a studia interrelatiile dintre simptomele schizofreniei, grupul de cercetãtori de la Universitatea Iowa a folosit un criterii de selectie si un design care sã le permitã obtinerea unor rãspunsuri corecte la întrebãrile formulate. Au optat pentru studiul logitudinal al pacientilor aflati la primul episod sau cu debut recent. Au inclus numai pacientii aflati la prima internare, care aveau mai putin de 30 de ani si o vechime de boalã mai micã de 5 ani pentru a reduce efectul pe care cronicizarea l-ar fi putut avea asupra profilului simptomatologic. Pentru ca esantionul sã fie relativ omogen, s-au inclus numai cazuri care au îndeplinit criteriile standardizate pentru schizofrenie sau tulburare schizoafectivã. Pentru a reduce efectul tratamentului au fost selectati numai pacienti care nu primiserã anterior tratament neuroleptic. Pacientii au fost evaluati la luarea în studiu si la intervale regulate de sase luni pe parcursul urmãririi logitudinale de doi ani, folosind instrumente cu fidelitate si validitate verificate anterior (Arndt si colab.,1995).

In cercetarea asupra tulburãrilor de dezvoltare în schizofrenia cu debut juvenil, Hollis (1995) a folosit un model cu grup de control (bolnavi cu alte tulburãri psihiatrice), apariind subiectii din cele douã grupuri în privinta vârstei si sexului. Ipoteza de cercetare face o afirmatie referitoare la caracteristicile unei anumite populatii. Cercetarea verificã aceastã ipotezã pe un grup restrâns de persoane, pe un esantion din populatia respectivã. Pentru ca rezultatele care se obtin în cadrul cercetãrii sã poatã fi generalizate apoi la nivelul întregii populatii, asigurându-se astfel validitatea externã a studiului, este necesar ca principalele caracteristici ale populatiei sã se regãseascã la nivelul esantionului; altfel spus esantionul trebuie sã fie reprezentativ pentru populatia respectivã. Dând sanse egale tuturor cazurilor dintr-o populatie de a fi incluse în grupul pe care se realizeazã cercetarea, este de asteptat ca esantionul care se obtine sã aibã caracteristici similare cu cele ale populatiei. Se vorbeste în acest caz de un esantion aleator. Kerlinger (1973) fãcea precizarea cã esantionarea aleatoare mãreste sansa de a obtine un esantion reprezentativ, dar nu oferã o garantie în acest sens; fiecare esantion aleator de o anumitã mãrime are aceeasi probabilitate de a fi selectat ca si oricare alt esantion de aceeasi mãrime si, ca urmare, un esantion particular poate sã nu fie reprezentativ ( Kerlinger 1973). Totusi atunci când se extrage aleator un esantion se presupune cã el va fi reprezentativ, cã acele caracteristici relevante pentru cercetare vor fi prezente la nivelul esantionului în aproximativ acelasi mod în care sunt prezente în populatie. Aceastã presupunere se bazeazã pe faptul cã aspectele caracteristice, tipice sunt mai frecvente si ca urmare ele au o probabilitate mai mare de a fi prezente în orice esantion aleator (Stilson 1966).

Huppert si colab. ( 2000) au considerat cã, pentru a obtine informatii fidele privind efectul variabilelor demografice asupra rezultatelor la probele de memorie prospectivã, precum si pentru a evalua natura relatiei dintre memoria prospectivã si vârsta cronologicã, se impunea selectarea unui esantion reprezentativ pentru populatia generalã, cuprinzând un numãr destul de mare de persoane. Folosirea unor voluntari ar fi putut induce o serie de distorsiuni, având în vedere faptul cã acestia sunt de obicei persoane mai sãnãtoase, cu nivel mai înalt de instruire si statut socioeconomic mai ridicat. Orientarea cercetãtorilor asupra stadiilor foarte timpurii ale dementei a dus la excluderea cazurilor referite de specialisti pentru cã, de regulã, la acestia tulburarea dementialã este prezentã de mai mult timp. Pentru a se putea generaliza rezultatele asupra întregii populatii (validitatea externã), s-a extras aleator un esantion de 13.009 persoane din populatia generalã a vârstnicilor de peste 65 de ani, incluzându-se si persoanele institutionalizate. O atentie specialã a fost acordatã reprezentãrii corespunzãtoare la nivelul esantionului a persoanelor cu o vârstã foarte înaintatã, persoane de obicei subreprezentate în cercetãrile curente. In acest scop esantionul a fost stratificat, astfel încât jumãtate sã fie format din persoane cu vârsta cuprinsã între 65 si 74 de ani, iar cealaltã jumãtate din persoane de peste 75 de ani.

Modelul ideal al oricãrei cercetãri stiintifice este cel experimental . Numai studiile experimentale permit stabilirea unor relatii cauzale între fenomene. Într-un experiment cercetãtorul manipuleazã una sau mai multe variabile independente si analizeazã efectele acestei manipulãri asupra uneia sau mai multor variabile dependente, controlând influenta altor categorii de variabile. Pentru a putea verifica într-o manierã riguroasã efectul variatiei variabilei independente asupra celei dependente, este necesar ca designul cercetãrii sã includã proceduri pentru controlul factorilor externi care pot influenta rezultatele si modalitãti de reducere a erorilor experimentatale. El trebuie sã excludã sau mãcar sã minimizeze posibilitatea ca rezultatele sã fie determinate de actiunea altor variabile decât cele care fac obiectul studiului; altfel spus el nu trebuie sã lase loc pentru formularea unor ipoteze alternative plauzibile în interpretarea datelor obtinute (Isaac, 1979). În caz contrar studiul este lipsit de validitate internã. Winer (1962) a specificat câteva dintre caracteristicile unui bun design al cercetãrii: 1.analiza rezultatelor obtinute prin aplicarea designului trebuie sã ducã la obtinerea de informatii lipsite de ambiguitate referitoare la toate obiectivele principale ale studiului. El trebuie sã asigure o evaluare nedistorsionatã a fenomenelor; 2.designul si presupunerile pe care el se bazeazã trebuie sã fie conforme naturii datelor; 3.el trebuie sã ofere maximum de informatii cu privire la scopul cercetãrii cu minimum de efort; 4. designul trebuie sã fie fezabil, aplicabil în conditiile existente. Fiecare design impune anumite conditii si dacã acestea pot fi satisfãcute, existã garantia cã inferentele vor fi valide. Pe parcursul desfãsurãrii ei cercetarea trebuie sã respecte cerintele specifice designului ales (Winer 1962).

Dacã cercetarea este bine conceputã, atunci existã premizele obtinerii unor rãspunsuri corecte la întrebãrile puse; dacã ea este prost conceputã s-ar putea ca rezultatele obtinute sã fie lipsite de valoare, iar eforturile depuse pentru realizarea ei sã fie inutile. Un design bine conceput nu garanteazã validitatea rezultatelor, dar el contribuie la cresterea probabilitãtii de a ajunge la concluzii întemeiate. Dacã designul este inadacvat nu se pot trage concluzii clare ( Kerlinger, 1973). Fiecãrui mod concret de desfãsurare a cercetãrii îi corespunde si un anumit model de prelucrare statisticã a rezultatelor, model adecvat ipotezei si naturii datelor. Ipoteza stiintificã, acea supozitie referitoare la relatia dintre fenomene, este dublatã de o ipotezã statisticã. Ipotezã statisticã, numitã si ipotezã nulã, presupune inexistenta unei relatii între variabilele studiate. Verificarea ipotezei stiintifice se face indirect, prin testarea ipotezei statistice. Decizia privind acceptarea ipotezei statistice se face în termeni de probabilitate. Dacã se va dovedi cã existã o probabilitate micã, sub pragul de semnificatie statisticã acceptat, ca ipoteza statisticã sã fie adevãratã în cazul dat, atunci se va lua decizia respingerii ipotezei statistice si acceptãrii ipotezei stiintifice formulate la începutul cercetãrii. Douã tipuri de erori pot apare în testarea ipotezei statistice: 1.respingerea ipotezei nule atunci când ea este adevãratã, ceea ce echivaleazã cu afirmarea existentei unei efect semnificativ atunci când el este inexistent ( eroare de tip I) si 2. nerespingerea ipotezei nule atunci când aceasta este falsã , ceea ce înseamnã neevidentierea efectului atunci când el existã de fapt (eroarea de tip II). Scãderea probabilitãtii erorilor de tip I se obtine prin fixarea unui prag de semnificatie cât mai scãzut; la un prag de semnificatie de 0,05 probabilitatea erorii de tip I este de 5 %, iar la un prag de semnificatie de 0,01 , probabilitatea erorii de tip I este de numai 1%. De obicei se considerã cã erorile de tip I sunt mai costisitoare. În cazul unui studiu clinic astfel de erori ar putea duce la concluzia eronatã privind eficacitatea tratamentului analizat. Modelele statistice folosite urmãresc în mod explicit controlarea probabilitãtii acestui tip de erori prin fixarea unui prag de semnificatie corespunzãtor. Scãderea riscului de aparitie a erorilor de tip I duce însã la cresterea probabilitãtii erorilor de tip II, adicã a probabilitãtii de afirmare eronatã a ineficacitãtii tratamentului evaluat. Cresterea probabilitãtii erorilor de tip II echivaleazã cu scãderea puterii studiului sau a probabilitãtii de identificare corectã a a unui efect existent; se poate ajunge astfel ca studiul sã nu mai aibã valoarea doritã pentru testarea ipotezei de cercetare.

Atunci când ipoteza nulã este respinsã, singura concluzie care se poate trage este cã diferenta dintre grupul experimental si cel de control este diferitã de zero. Uneori ne intereseazã sã stim nu numai cã aceastã diferentã nu este nulã, ci si cât de mare este ea. Se pune problema în acest caz sã apreciem mãrimea efectului sau cât de mult se îndepãrteazã rezultatele obtinute în cadrul esantionului de ipoteza nulã. Mãrimea efectului este un mod de a cuantifica diferenta dintre grupul experiemntal si cel de control. Ea este o mãsurã a magnitudinii efectului tratamentului si deci a eficacitãtii lui. In functie de importanta relativã acordatã fiecãruia din cele douã tipuri de erori, în proiectarea cercetãrii se poate pune accentul pe analiza de precizie sau pe analiza de putere. In analiza de precizie se urmãreste reducerea probabilitãtii erorilor de tip I. Se are în vedere în acest caz satisfacerea unui anumit criteriu de precizie, corepunzãtor nivelului de încredere acceptat (1-, unde desemnenazã nivelul de semnificatie propus). Valoarea maximã tolerabilã a erorilor de tip I este fixatã prin nivelul de semnificatie. In analiza de putere se urmãreste reducerea probabilitãtii erorilor de tip II. Se selecteazã de aceastã datã un risc acceptabil pentru erorile de tip II, plecând de la o anumitã probabilitate fixã a erorilor de tip I (Chow si Liu 1998). Studiul este proiectat astfel încât puterea lui sã fie optimã si efectul presupus sã poatã fi corect identificat. Puterea studiului poate fi modificatã în functie de mãrimea efectului, de mãrimea esantionului si de valoarea pragului de semnificatie. Un plan ideal al cercetãrii ar trebui sã asigure puterea adecvatã la un nivel predeterminat de semnificatie. Singura cale prin se poate diminua atât probabilitatea erorilor de tip I cât si a celor de tip II este cresterea volumului esantionului. Acest fapt subliniazã importanta stabilirii acelei mãrimi a esantionului care sã asigure reducerea ambelor tipuri de erori pânã la nivelele considerate acceptabile.

Interpretarea rezultatelor obtinute presupune evidentierea semnificatiei lor, raportarea la datele altor cercetãri, identificarea limitelor metodologice ale studiului si examinarea tuturor interpretãrilor plauzibile ale datelor care decurg din aplicarea modelului particular. Cu cât numãrul interpretãrilor alternative este mai redus si cu cât argumentele folosite pentru respingerea lor sunt mai solide, cu atât interpretarea finalã este mai validã. La sfârsitul cercetãrii în care au abordat unele particularitãti ale functionãrii cognitive în dementa semanticã, Hodges si colab. (2000) îsi puneau o serie de întrebãri în încercarea de a explica rezultatele obtinute. De ce pacientii investigati în cadrul acelei cercetãri, dar nu si cei evaluati în altele, prezentau afectãri marcate ale utilizãrii obiectelor obisnuite Cum de puteau unii dintre bolnavii investigati sã continue sã realizeze o serie de activitãti de destindere care presupuneau folosirea obiectelor, cu toate cã cunoasterea conceptualã a acestor obiecte era afectatã De ce un numãr mic dintre cei evaluati continuau sã demonstreze o folosire relativ corectã a obiectelor Pentru a oferi rãspunsuri, autorii au avansat douã ipoteze contrastante privind modul posibil de reprezentare a obiectelor si au analizat cinci factori aditionali care ar fi putut explica discrepantele aparente. Se schitau astfel noi directii de abordare a fenomenului.

Interpretarea rezultatelor tine cont si de limitele cercetãrii, limite legate de modul particular de operationalizare a variabilelor, de caracteristicile cazurilor investigate, de procedurile folosite. In cercetarea longitudinalã asupra profilului simptomatologic al schizofreniei, autorii au analizat si câteva limite ale studiului. Studiul a oferit informatii privind evolutia schizofreniei în contextul abordãrilor terapeutice de la acea datã, pacientii începând tratamentul dupã prima evaluare. Nu a existat un control al tratamentului, acesta fiind administrat în conformitate cu decizia medicului curant. Acelasi clinician a evaluat pacientul de-a lungul celor doi ani de urmãrire, fapt ce a putut sã inducã un „efect de halo” si sã mãreascã probabilitatea aparitiei unor corelatii longitudinale. Coroborarea evaluãrilor clinicianului cu informatii obtinute din alte surse a redus riscul „efectului de halo”. Mentinerea aceluiasi clinician pe parcurusul desfãsurãrii studiului a avut si avantaje- mai buna cunoastere a particularitãtilor pacientului, posibilitatea surprinderii variatiilor subtile ale simptomelor, excluderea variabilitãtii interevaluatori-, iar asemenea avantaje au fost apreciate ca mai importante decât cele ale unor evaluãri independente simpluorb. (Arndt si colab.,1995).

Interpretarea rezultatelor va putea sugera noi întrebãri, va putea duce la formularea altor ipoteze, la schitarea unor noi moduri de abordare a fenomenului. Interogatia intervine si în aceastã fazã a cercetãrii. Cum se explicã diferenta sau relatia constatatã Este ea efectul manipulãrii variabilelor experimentale Care este mecanismul Rezultatele ar fi putut fi influentate si de actiunea altor variabile a cãror actiune a rãmas necontrolatã Cum se explicã eventualele diferente fatã de rezultatele altor studii Ce aspecte au rãmas fãrã rãspuns sau au fost insuficient elucidate Cum ar putea fi îmbunãtãtit designul viitoarelor cercetãri Si astfel aceste noi si noi întrebãri incitã la alte cãutãri si spirala cercetãrii continuã. Întrebarea este de fapt esenta cercetãrii. Ea este cea care deschide cãi. A cerceta înseamnã a-ti pune întrebãri pe tot parcursul studiului: la început pentru a formula obiectivele, apoi pentru a proiecta investigatia astfel încât ea sã poatã oferi un rãspuns adecvat la ipotezele formulate, ulterior pentru a verifica corectitudinea demersului, iar spre final pentru a gãsi explicatii, pentru a desprinde semnificatii sau pentru a deschide noi orizonturi, noi perspective.

BIBLIOGRAFIE

Arndt S., Andreasen N.C., Flaum M., Miller D., Nopoulos P. – A longitudinal study of symptom dimensions in schizophrenia. Prediction and pattern of change, Archives of General Psychiatry, 1995, 52, 352-360
Baldwin R. C.- Is vascular depression a distinct sub-type of depressive disorder A review of causal evidence, International Journal of Geriatric psychiatry, 2005, 20, 1-11 Bernal J.D.- Stiinta în istoria societãtii, Ed. Politicã, Bucuresti, 1964 Bernal J.D.- Stiinta în istoria sociatãtii, Ed. Politicã, Bucuresti, 1964
Chow S.-C., Liu J.-P. – Design and analysis of clinical trials. Concepts and methodologies , John Wiley & Sons Inc., New York, 1998
Hodges J.R., Bozeat S., Lambon Ralph M.A., Patterson K., Spatt J. – The role of conceptual knowledge in object use .Evidence from semantic dementia, Brain, 2000,123, 9, 1913-1925
Hollis C.- Child and adolescent ( juvenile onset) schizophrenia. A case control study of premorbid development impairments, British Journal of Psychiatry, 1995, 166, 489-495
Huppert F.A., Johnson T., Nickson J. – High prevalence of prospective memory impairment in the elderly and early-stage dementia: findings from a population-based study, Applied Cogntive Psychology, 2000, 14, S63-S81
Issac S., Michael W.B. – Handbook in research and evaluation, Edits Publishers, San Diego, 1979
Kerlinger F.N. – Foundation of Behavioral Research, second ed., Holt, Rinehart and Winston,Inc, New York, 1973 Parot F., Richelle M.- Introducere în psihologie. Istoric si metode, Humanitas, 1995
Popper K. - The self and its brain, Springer, Londra, 1977 Quitkin F.M., McGrath P.J., Stewart J.W., Ocepek-Welikson K., Taylor B.P, Numes E., Delivannides D., Agosti V., Donovan S.J., Ross D., Petkova E., Klein D.F. – Placebo run-in period in studies of depressive disorders. Clinical, heuristic and research implications, British Journal of psychiatry, 1998, 173, 242- 248
Sagan C. – Creierul lui Broca, Ed. Politicã, Bucuresti, 1980 Stilson D. - Probability and statistics in psychological research and theory, San Francisco, Holden-Day, 1966
Winer B.J.- Statistical principles in experimental design, McGraw Hill Book Company Inc, 1962 ***

Sponsori si parteneri