INVITATIE LA DIALOG - Mircea LAZARESCU

Mircea LAZARESCU

Un coleg de breasla si generatie scria intr-un editorial: "Lucrul cel mai rau care i se poate intampla unei echipe psihiatrice este sa fie atinsa de depresie. Depresia institutionala nu este numai suma depresiilor membrilor unei echipe, ci un fenomen colectiv. Combaterea depresiei institutionale este prima si cea mai de seama obligatie pe care o au cei ce raspund de psihiatrie". Stiu ce inseamna depresia institutionala pentru ca am trait alaturi de oameni care s-au straduit si chiar au reusit sa faca ceva bun in psihiatria romaneasca in vremuri vitrege; si care privesc cu nostalgie la ruperea de continuitate a eforturilor depuse, la glaciala indiferenta ce ne inconjoara fata de psihiatria etic-comunitara. De fapt, nu e nevoie oare de o daruire donquijoteasca sa promovezi pe aici si acum, adica in Romania de azi, mai mult decat o psihiatrie corelata neurotransmitatorilor?! Personal ma tem nu doar de mentionata "depresie institutionala" ci si de opusul ei: optimismul institutional ce pluteste in autosuficienta unei psihiatrii biologice nedeschisa spre comunitate, spiritualitate si angajament etic generos. In anii sintagmei unei psihiatrii bio-psiho-sociale am sustinut public fara intrerupere pana azi ca aceasta viziune se aplica in totalitate fiintelor biologice, existentei umane fiindu-i specifica o alta triada: constiintalogos- spiritualitate. Am gasit foarte putini parteneri de dialog pe aceasta tema atat in tara cat si aiurea; desi constiinta morala si corelata ei psihiatria morala nu prea are legatura cu o fiinta inteleasa doar bio-psiho-social. Viziunea etica a lui Kant ramane desigur un ideal al "Ratiunii Practice" dar necesita multe comentarii atunci cand iesi din aria transcendentalului pentru a aborda empirismul vietii omenesti, nu doar in aria psihiatriei ci in directia tuturor fatetelor existentei umane desfasurate. Dar, sa revenim la psihiatria romaneasca. In cea de a doua jumatate a anului 2004 a inceput sa circule un zvon, cum ca in plan guvernamental ar exista un interes crescut pentru psihiatrie si ca s-ar acorda fonduri substantiale pentru modernizarea acesteia. Daca este asa ar fi util ca intreaga comunitate psihiatrica din Romania sa stie despre ce este vorba printr-o prezentare transparenta a lucrurilor in Revista Romana de Psihiatrie. Presupunand ca exista si se vor mentine interes, bune intentii si fonduri (externe?) pentru specialitatea noastra ar fi cred de dorit ca psihiatrii tarii sa stie ce se preconizeaza sa se intreprinda efectiv in acest domeniu, probabil prin intermediul reprezentantilor nostri de varf. E firesc sa se aiba in vedere dezvoltarea unei psihiatrii comunitare serios marcata de civism si etica, in paralel cu reorganizarea si diversificarea institutiilor. Dar acesta nu e un proces ce poate fi dezvoltat peste noapte sau in cateva luni. Se cere gandit in ani, poate in decenii, programand etapele, stimuland interesul comunitatii in sens larg. Sanatatea mintala nu este o problema privata ci un aspect al sanatatii publice si nu poate fiinta daca nu e sustinuta de bugetul de stat si Casa de Asigurari de Sanatate. In urma cu mai multi ani Centrul Psihiatric Timisoara a dezvoltat o cercetare in domeniul reabilitarii psiho-sociale impreuna cu Universitatea din Lausanne. Excelentul centru de acolo, inserat in ansamblul psihiatriei comunitare, era finantat de serviciile de asigurari de sanatate. La fel am constatat ca stau lucrurile in Danemarca. Bine ar fi - vis utopic - sa putem merge in psihiatrie pe urmele Marii Britanii. In urma cu zece ani am vizitat Centrul de psihiatrie comunitara din Pandiggton, Londra, condus de Profesorul P. Tyrer; anul acesta un tanar coleg din Bucuresti a petrecut trei saptamani in acelasi centru. Cand am fost acolo, el avea o istorie de peste zece ani; acum se dezvoltase mai nuantat. Dar asigurarea sanatatii mintale a ramas o problema publica, a comunitatii, chiar daca cei asistati au din cand in cand, unele mici contributii personale. Imi vine in minte un alt exemplu britanic. La Birmingham am vizitat timp de o zi Institutul de Psihiatrie forensica, unul dintre cele mai celebre din lume. Profesorul Bluglass - autor si al unui celebru tratat - mi-a povestit ore in sir istoria institutiei. Aceasta incepe in anii ‘60 ai secolului trecut cu definirea problemei, sinteza situatiei institutionale in plan national si international, schitarea unor proiecte, stimularea interesului comunitar si guvernamental. Dupa mai mult de 5 ani de efort, ideea este acceptata in principiu la nivel central, se intocmesc planuri concrete, sunt planificate fonduri. La peste 20 de ani de la concepere el este inaugurat si isi incepe afirmarea si dezvoltarea. Dupa peste 30 de ani de la inceputuri e recunoscut ca un eminent centru de actiune, formare si cercetare. Oricum nu se poate crea in nici o tara o retea de psihiatrie comunitara in cateva luni cu bani primiti de cine stie unde si care sa nu fie intens dorita de populatia zonala si nationala. Dar oare ne lipseste cadrul legislativ si proiectele? Nicidecum. Un ansamblu de "Norme..." privitoare la organizarea si functionarea institutiilor medicale publicate de Ministerul Sanatatii in 1974 intr-o carte cu co- perti albastre (text neabrogat pana in prezent) prevad infiintarea in fiecare municipiu a unui "Laborator (=Centru) de sanatate mintala" pentru adulti si separat pentru copii, incadrabil cu o echipa complexa (psihiatri, psihologi, asistenti sociali chiar sociolog, jurist, logoped) si avand activitati multiple (dispensarizare, evidenta epidemiologica, supravegherea grupelor cu risc, interventia in criza si deplasarea la domiciliu, depistarea si tratamentul precoce, legatura cu medicul generalist - de familie -, educatia populatiei in directia sanatatii mintale etc.). Sunt prevazute de asemenea organizarea spitalelor de zi, a ergoterapiei remunerate, ambulatorie si intrainstitutionala s.a.m.d. Orice specialist poate reciti aceste texte si poate aprecia calitatea celor ce le-au conceput si promovat in urma cu 30 de ani. La 10 ani dupa publicarea "cartii albastre" cam in jumatate din Romania functionau o parte din astfel de institutii si servicii, mai mult sau mai putin complexe. La 20 de ani ele erau mult mai putine, ajungand nesemnificative, la fel ca si azi, la 14 ani de la schimbarea oficiala de regim politic. Si atunci cum sa se dezvolte diversitatea unei psihiatrii comunitare multifatetate institutional si cu adanca responsabilitate civico-etica cand cele programate in urma cu 30 de ani, in timpul regimului de trista amintire, nu sunt nici ele decat foarte timid realizate? Se poate ridica intrebarea daca dupa 1990 s-a luat sau sau nu s-a luat atitudine de catre psihiatrii din Romania in probleme ca cele mentionate mai sus? Si este vorba nu doar de problema etica in psihiatrie ci si de cea organizational-comunitara, ambele fiind strans interrelate. Cunosc cateva pozitionari ferme in aceste directii. Voi mentiona cele mai cunoscute mie, din al doilea domeniu. In primii ani dupa revolutie cand am acceptat ingrata functie de presedinte al APR, am inaintat Ministerului Sanatatii de mai multe ori in fiecare an proiecte clare de realizare, in pasi succesivi, a prevederilor celor stipulate in 1974 intr-o modalitate diversificata, ce tinea cont de noile directii ale psihiatriei comunitare. Actiunea am reiterat-o insistent in 1996 cand am fost numit presedintele Comisiei de Psihiatrie din Cadrul Ministerului Sanatatii. Nici un rezultat. De atunci am asistat la unele initiative frumoase si interesante in Bucuresti si alte centre (din pacate ulterior blocate sau mult diluate) pentru ca treptat sa-mi intaresc impresia ca nu se gandeste sistematic, pe termen lung, ca in Marea Britanie. Pacat. Mare pacat. In anul 2004 a avut loc la Bucuresti o sesiune a Societatii de istorie a medicinei dedicata psihiatriei. Mi s-a parut ca interesul national al specialistilor a fost modest, multe centre importante nefiind reprezentate si neputandu-se construi un volum reprezentativ. Norocul este ca, un psihiatru din SUA - originar din Romania - in colaborare cu un eminent coleg din Bucuresti publica o carte privitoare la istoria, prezentul si deschiderea spre viitor a psihiatriei romanesti, proiectata a fi lansata in plan international sub egida WPA**. Dar in plan national? Dar la nivelul Ministerului Sanatatii si Familiei? Si apoi pe ce ne bazam, de la ce baza plecam, cand facem proiecte de viitor? Si oare le facem? Daca nu chiar ca britanicii macar cu o responsabilitate bine moderata. Cred ca e nevoie in continuare de dialog, dezbatere dialectica si transparenta in psihiatria din Romania. Ma tem deci de optimismul si autosuficienta institutionala care considera ca nu e necesar sa intreprindem nimic nou, la fel de mult ca de "depresia institutionala" a celor ce au incercat si s-au prabusit. Cred in continuare ca dimensiunea etica in psihiatrie nu poate fi focalizata doar pe sectoare limitate ci se desfasoara si in plan institutional. De altfel, cu sprijinul organizatiei "Geneva Initiative" avem traduse in limba romana cateva carti de mare rezonanta in psihiatria comunitara. De ce oare ele nu rezoneaza in mijlocul celor ce proiecteaza sistemul institutional al medicinei romanesti? De ce oare nu ne tulbura? O parte din psihiatrii generatiei anilor ‘60 au fost infestati cu constiinta morala. Poate, si ulterior. Dintre toti acestia, putini, au ramas totusi. Poate sunt multi, ceea ce ar trebui sa se vada. "Indiferenta e iadul pe pamant" scria undeva Dostoievski. E nevoie de dialog dialectico-hermeneutic si de transparenta informativ-morala in psihiatria romaneasca a zilelor noastre!

Octombrie 2004

Sponsori si parteneri