Valentele diagnostice, terapeutice si prognostice ale artei schizofrene

Rodica MACREA*, Ioana MICLUTIA**

Rezumat

Productiile artistice ale pacientilor psihiatrici au suscitat un interes major de-alungul timpului; la început, aceste productii au impresionat prin exotismul lor, ca ulterior, ele sã intereseze din punctul de vedere al creativitãtii primordial psihopatologice.

Multi psihiatri utilizeazã expresia artisticã a pacientilor psihici ca mijloc de comunicare si psihoterapie.

Actualmente se vorbeste despre psihopatologia expresiei.

Câteva vignette clinice ale unor pacienti cu schizofrenie au menirea sã demonstreze atractia lor pentru sedintele de artterapie, relatia evidentã între evolutia clinicã si coerenta tematicã, aspectele formale ale desenelor.

Seria productiilor artistice s-a dovedit a avea valoare diagnosticã, prognosticã, terapeuticã si destigmatizantã.

Cuvinte cheie: psihopatologia expresiei, vignette clinice, valoarea terapeuticã.

Abstract

The artistic production of mental patients has raised much attention since many years; at the beginning, their pictorial productions aroused the curiosity due to their exotic features. The interest focused later on the creativity from a psychological and a psychopathological standpoint.

Several psychiatrists have used the artistic expression of mental patients as a way of communicating or as psychotherapy.

The term of Psychopathology of Expression emerged. Several clinical vignettes of schizophrenic patients are presented in order to demonstrate the adherence to the therapeutic settings, the obvious relation between the general outcome and the coherence of the themes and the formal aspects of the drawings.

The analysis of the drawings demonstrates a diagnostic, prognostic, therapeutic, and antistigma value.

Key words: psychopathology of expression, clinical vignettes, therapeutic value.

 


Dacã creativitatea unor bolnavi psihici a fost un fapt cunoscut si atestat chiar de textele biblice, studiile stiintifice referitoare la arta psihiatricã se contureazã timid abia la sfârsitul secolului al XIX-lea, prin lucrãrile lui Tardieu, Lombroso, Simon. În prezent, bibliografia legatã de studiul „artei psihopatologice“ este impresionantã, nume ca cele ale lui Hans Prinzorn, Robert Volmat, Margarete Naumburg, Leo Navratil, Iolande Jacobi, Irene Jakab fiind de acum consacrate.

Productiile bolnavilor psihici, indiferent de valoarea lor propriu-zis artisticã, prezintã un interes psihopatologic considerabil, oferind importante criterii diagnostice, prognostice si terapeutice.

Dintre multiplele forme de expresie artisticã, desenul prezintã interes ca limbaj, având valoarea unui mesaj ce traduce si vehiculeazã aspecte globale intrapsihice. Se pare cã desenul poate depãsi uneori alte modalitãti de comunicare. El reuseste sã exteriorizeze simbolic stãri lãuntrice nemãrturisibile, continuturi ideo-afective scãpate chiar si subiectului, tendinte profunde, într-o exprimare directã, liberã, în contrast cu limbajul oral (care poate fi imposibil la un moment dat, evitat, exteriorizat în mod incoerent, sublimat sau ratat).

Pornind de la analiza unui mare numãr de productii grafice, cu precãdere ale schizofrenilor, Prinzorn (1922) a surprins relatiile dintre psihologia creativitãtii si expresia emotionalã. În acceptiune jungianã este vorba mai mult de valoarea de eliberare a operei, de „catharsis-ul creator“, independent de valoarea artisticã.

De capacitatea de exprimare se leagã valoarea diagnosticã a desenului, iar de capacitatea de impresionare, valoarea sa terapeuticã, ambele forte fiind în continuã interactiune.

Utilizarea bine cunoscutã a desenului în investigarea psihodiagnosticã a personalitãtii se bazeazã pe functia sa expresivã si proiectivã. Prin intermediul mesajului plastic se poate stabili un „dialog“ între examinator (psihiatru sau psiholog) si bolnav. În cazul productiilor plastice libere, prin aditionarea datelor furnizate de observatia clinicã (indispensabilã de altfel) se poate descifra starea sufleteascã actualã, evolutia previzibilã.

În afarã de valoarea psihodiagnosticã, stimularea posibilitãtilor de exprimare artisticã a bolnavilor psihici poate sta la baza unor metode si tehnici ale artterapiei, cu reale valente psihoterapeutice.

Majoritatea autorilor (Benedetti, 1991, Navratil, 1992, Thomashoff, 1999), care s-au aplecat asupra productiilor artistice ale bolnavilor psihici le-au studiat pe cele ale schizofrenilor, iar din multiplele forme de expresie creativã au acordat cea mai mare atentie picturilor si desenelor.

Referitor la valoarea terapeuticã a artei schizofrene, aceasta poate fi acceptatã ca un discurs simbolic de tip monolog sau de comunicare cu terapeutul. Pacientii schizofreni nu vizeazã îndeobste creatia în sine, ci ei încearcã sã se exprime pe sine, sã dea glas unor trãiri inexprimabile prin cuvinte, nefiind deosebit de preocupati de performanta esteticã a creatiei lor. Productia lor realizeazã o reprezentare externã a lumii lor lãuntrice, putin accesibilã chiar si specialistilor, de aici decurgând valoarea inestimabilã în deslusirea mai pregnantã a interioritatii.

Mesajul plastic este încãrcat de valente terapeutice: eliberarea unor tensiuni intrapsihice prin mecanisme ca sublimarea, catharsis-ul, usurarea comunicãrii continutului intrapsihic prin depãsirea unor bariere ale comunicãrii verbale, comunicarea unor teme pe care adesea bolnavul nu poate sau nu vrea sã le verbalizeze diminuarea anxietãtii, întãrirea Eului si a stimei de sine, antrenarea unor reactii mai adecvate la stimulii din mediu, ameliorarea comunicãrii interpersonale, spargerea izolãrii morbide, depãsirea demotivãrii date de hospitalism, acceptarea si potentarea celorlalte terapii.

În multe cazuri a desena apare ca un mijloc de fixare a temerilor si de a le securiza prin exprimarea lor pe hârtie. Pe aceastã cale irealul este convertit în real. Uneori actul de a comunica o teamã, oricât de obscurã, este prin el însusi suficient pentru a produce o usurare.

Se pare cã teroarea feroce reprezentatã cu insistentã în arta schizofrenã provine din amenintarea necunoscutului. Exprimarea plasticã favorizeazã regãsirea realului într-o lume irealã. Picturile lor devin o reprezentare externã a unui pattern intern sau producerea concretului din abstract. Astfel arta schizofrenã devine un mijloc de auto-vindecare. Ea permite pacientilor sã gãseascã o bazã de securitate si o oarecare sigurantã în universul lor confuz. Aceastã tehnicã poate fi utilizatã pentru a ajusta imaginea corporalã disturbatã, pentru a depãsi dezadaptarea si reconstrui eul scindat în raport cu realitatea înconjurãtoare.

În sectia de psihoze femei a Clinicii Psihiatrie II din Cluj, artterapia prin desen si picturã s-a desfãsurat ritmic prin metoda sedintelor libere sau tematice cu terapeut, coterapeut si o asistentã specializatã în domeniu.
Dintre parametrii clasici de analizã - relatia reprezentare-spatiu, proportie, dinamicã, perspectivã, alegerea culorilor si vigoarea tusei, semnificatia cifrelor si altor simboluri grafice ne-a interesat tematica abordatã, simbolistica si urmãrirea în dinamica terapeuticã.

VIGNETTE CLINICE

Cazul M.S., cu un istoric de peste douã decenii de schizofrenie paranoidã, se reinterneazã într-o stare de disociatie profundã, cu halucinatii auditive, inversiune afectivã marcatã, neglijentã vestimentarã si igienicã, comportament dezorganizat. În ultimii ani (si la internare) deseneazã pe materiale improprii (foi volante, murdare, mototolite), cu culori terne si aspect de mâzgãlealã, cu disolutie completã a imaginii plastice (deformatie), în care aspectul formal al semnului se pierde aproape complet, devenind incoerent, incomprehensibil, absurd. Contururile sunt sterse, tremurânde, depãsind suprafata hârtiei. Se pãrea cã dezintegrarea este ireversibilã.

Dupã tratament antipsihotic sustinut si seismoterapie (observatie confirmatã de studiile lui Moussong-Kovacs, 1992), treptat caracterul desenelor se schimbã, paralel cu ameliorarea clinicã. Bolnava devine mai ancoratã în realitate, se atenueazã inversiunea afectivã, se reiau contactele interpersonale. Productivitatea artisticã a bolnavei este mare, desenele devin comprehensibile. Lucrãrile sunt curate, coerente si tind spre condensare simbolicã. Se simte tot mai atrasã de munca sa, fascinatã de creatia sa si de noul mod de exprimare.

Participã la o expozitie de desene si picturi pe sticlã la un Simpozion de Psihiatrie, care contribuie la cresterea stimei de sine si la depãsirea unor inhibitii (era ezitantã în prezentarea oralã a lucrãrilor si asistarea la vernisaj).
Pacienta V.A., cu un istoric de doi ani de schizofrenie paranoidã, tratatã în repetate ori în Anglia, aderentã la un sistem filozofic oriental (tip Yoga) de intensitate delirantã si cu expresivitate comportamentalã extremã, îsi conjurã starea de dezordine interioarã printr-un desen tip mandala, încercând sã reuneascã simboluri disparate într-un contur rotund.

Pacienta C.S., cu istoric de cinci ani de tulburare schizo-afectivã de tip maniacal, cu un delir actual erotic si mistic, exemplificã prin prima lucrare atât schisma propriului eu cât si cele douã teme delirante, care coabiteazã si se opun în interiorul pacientei. A doua lucrare ilustreazã afectivitatea scindatã la solicitarea de a-si reprezenta sufletul (o figurã seninã dar suprapusã unei sticle fisurate). Tumultul ideativ si afectiv se rãsfrânge prin productii prolixe în lucrarea intitulatã „Fluviul Gange“. Explozia afectivã este vizualizatã printr-un curcubeu; ceea ce pleda pentru componenta schizofrenã era fondul desertic bizar si diversele simboluri stranii disparate. Evolutia fireascã spre ordine interioarã si coerentã este comprimatã în desneul „Geometrie spatialã“.

O mentiune aparte meritã studierea dezvoltãrii suicidare la o pacientã internatã de multe ori la spitalul vienez Baumgartenhöhe cu multiple tentative suicidare prin metode violente (precipitare în fata metroului, electrocutare). Aflându-se în spital pentru precizare diagnosticã, planând suspiciunea unei tulburãri tip borderline; stiindu-se observatã în intentiile ei legate de un posibil viitor suicid, pacienta disimuleazã puternic starea ei sufleteascã. Productiile initiale sunt încãrcate de culori, care exprimã agresivitate (rosu, negru, galben) în tuse viguroase, dinamice.

În evolutie, desenele devin armonioase, paradisiace, nelãsând sã se întrevadã adevãrata stare a pacientei. În sãptãmâna premergãtoare actului suicidar, pacienta oferã nenumãrate cadouri pacientilor si un tablou, pe care-l dãruieste psiholoagei, fixat personal pe un perete anume din cabinet.
Un desen din acea sãptãmânã, din afara settingului terapeutic, lasã sã se întrevadã douã ipostaze: un desen gen ideograme japoneze în formã pliatã dar deschizând desenul în partea „nevãzutã” apare un fond murdar rosu si negru, posibil de interpretat ca adevãrata stare lãuntricã. Concomitent cu sedintele de picturã, pacienta este angrenatã si în demersul ocupational de pictare de baticuri. Aici pacienta se dezvãluie neconstrânsã, ultimul batic confectionat în preajma suicidului a fost denumit de întregul colectiv „giulgiul mortii“.

Atât din studiul literaturii în domeniu, cât si din observatiile noastre se impun câteva constatãri si interogatii. Astfel, dacã în ultimii cincizeci de ani fata schizofreniei s-a metamorfozat considerabil (datoritã unor factori bine cunoscuti cum ar fi în special utilizarea largã a antipsihoticelor atipice, ponderea mãsurilor de reintegrare socialã) în acelasi timp se pare cã si arta schizofrenilor reuseste sã se impunã în societate (comunitatea artistilor de la Gugging - Austria). Dubuffet (Thévoz, 1995) a încercat si reusit sã întemeieze o fundatie menitã sã colectioneze arta persoanelor fãrã pregãtire artisticã. Astãzi colectia de „art brut“ este gãzduitã de orasul Lausanne - Elvetia. Congresele mondiale de Psihiatrie dedicã sectiuni asociatiei de artã psihopatologicã. Mai mult, artistii expozanti îsi prezintã cu mândrie operele realizate si organizeazã expozitii itinerante.

Analizând productiile patoplastice actuale, acestea par mai ermetice, mai putin floride fatã de productiile descrise de cãtre Prinzhorn, 1922, Volmat, 1956.

Se pune de asemenea întrebarea dacã productiile plastice create sub supervizare terapeuticã sunt mai lipsite de spontaneitate si autenticitate.

Observatiile în dinamicã ale unor pacienti cu schizofrenie implicati în varii forme de artterapie, ne permit sã tragem concluzia cã sedintele de grup sunt asteptate cu interes, rãspunzând nevoilor de exprimare alternativã sinelui, de comunicare într-un cadru securizant. Adeseori pacientul, initial reticent si ezitant, reuseste sã se redefineascã, sã se elibereze catharctic de spaime, fantasme terifiante. Demersul secvential terapeutic are menirea de a reasambla „puzzle-ul“ sinelui dezintegrat de procesul maladiv.

Aspectele formale câstigã în claritate si coerentã; continuturile pãrãsesc haoticul fantastic si înfricosãtor, abordând teme din realitatea proximã.

Demersul artterapeutic întruneste multiple functii: comunicativã în fazele initiale sau incubatorii, cea expresivã si de autodefinire dar si de raportare la ceilalti, diagnosticã si curativã prin relaxare, securizare, valorizare de cãtre ceilalti. Ambianta desfãsurãrii sedintelor de artterapie este antrenantã, contribuind în bunã mãsurã si la cresterea compliantei terapeutice.


Bibliografie

1. Benedetti G., Todeslandschaften der Seele. (1991) Psychopathologie, Psychodynamik und Psychotherapie der Schizophrenie, 3. Auflage, Vandenhoek & Ruprecht, Göttingen.
2. Moussong-Kovacs E. (1992) Temporo-Spatial Orientation’s Role in Pictorial Expression of Emotions, In Psychopathology of Expression and Art Therapy in the World, eds. I. Jakab, I. Hardy, Animula, Budapest, 104-135.
3. Navratil L. (1992) Schizophrene sind Künstler. Protokolle 92/2, Jugend und Volk, Wien.
4. Prinzhorn H. (1922) Bilnerei des Geisteskranken - ein Beitrag zur Psychologie und Psychopathologie der Gestaltung, Springer, Berlin, Heidelberg.
5. Thévoz, M. (1995) L’art Brut, Genéve.
6. Thomashoff H.O., Naber D. (1999) Psyche & Kunst, Schattauer, Stuttgart.

***

Sponsori si parteneri