DESTINUL UNEI CĂRŢI CELEBRE: PSIHOPATOLOGIA GENERALĂ A LUI K. JASPERS, 100 ANI DE LA APARIŢIE

Tratatul lui Jaspers Psihopatologia generală (1,2) a fost de la început o carte celebră, de referinţă.
Cartea a apărut într-un moment istoric deosebit, fiind scrisă de o personalitate de excepţie şi a rămas astfel până în zilele noastre. Ea reprezintă o sinteză a psihopatologiei descriptive ce se constituise în sec. XIX (3), într-o perioadă în care prinsese contur şi nosologia psihiatrică prin Kraepelin (4), iar ştiinţele umane tindeau să-şi definească propria metodologie prin Dilthey (5), filozoful de care Jaspers a fost cel mai apropiat ideatic. Pe de altă parte, Jaspers a fost un intelectual cu o largă viziune antropologică care, plecând de la medicină şi trecând prin psihiatrie, a abordat ulterior studierea psihismului uman într-o perspectivă cultural spirituală, afirmandu-se în cea mai mare parte a vieţii ca un important filozof existenţialist. Atestarea în filozofie a făcut-o printr-o teză privitoare la „Concepţiile despre lume” (Weltanschaung). Iar în lucrările sale ca filozof a analizat cu profunzime relatia intimă, duală dintre persoane şi semnificaţia marilor personalităţi care marchează destinul spiritual al omenirii. În lucrările sale de patologie (e.g. privitoare la Van Gogh sau Swendestiar) a susţinut că tarele psihice anulează creaţia sugerând plasarea acesteia la un pol antropologic opus. Jaspers rămâne în istoria Europei şi ca un intelectual cu o înaltă ţinută civică, atât prin atitudinea sa faţă de nazism cât şi luand pozitie fata de cursa înarmărilor. Atât prin conţinutul Psihopatologiei generale cât şi prin ansamblul vieţii sale, Jaspers a impus psihiatria ca avand un loc aparte, demn şi de prestigiu, în cultura occidentală.
Psihopatologia generală este în felul ei o carte unică, ne mai publicându-se ulterior nici-o lucrare cu o structură similară. În mare măsură, e vorba de o îngemănare între „prezentarea” datelor ce constituie psihopatologia descriptivă şi analiza metodologică a decupării şi interpretării acestora, atât în perspectiva medicinei psihiatrice cât şi în cea a antropologiei. Statutul psihiatriei, ca ştiinţă e şi el analizat metodologic. Iar comentarea stărilor psihopatologice este folosită ca punct de plecare si de referinţă pentru comentarea individului uman ca un întreg. Ceea ce domină în această abordare e perspectiva metodologică şi diferenţierea între relaţiile comprehensive şi cele cauzale.
Psihopatologia descriptivă este excelent prezentată în cartea lui Jaspers, detailat şi cu exemple, astfel încât partea de început poate fi si astăzi un excelent manual de semiologie. Practic, puţine noutăţi semiologice au mai fost ulterior descrise. Si, ţinand seama de faptul că Tratatul a fost reeditat periodic, până la ultima ediţie din 1965 (aparuta sub supervizarea lui K. Schneider) inventarul semiologic poate fi considerat complet. El este însă susţinut de aspecte metodologice şi noţionale ce trebuiesc precizate. Astfel, Jaspers scrie într-o perioadă în care conceptul lui Kant de „eu conştient” (Ich bewusstsein) se încetăţenise şi era de uz curent. Semiologia sec. XIX a folosit această noţiune doar spre sfârşitul veacului, astfel încât Jaspers acoperă perioada de vârf a conceptului. De fapt, prima şi principala parte a expunerii semiologice se referă la fenomenele subiective morbide, parte pe care autorul o numeşte fenomenologie. Această expresie a lui Jaspers are particularitatea ei ce se cere avută în vedere. Ea nu trebuie confundată cu ulterioara şi actuala „psihopatologie fenomenologică” care se bazează pe doctrina şi metodologia lui Husserl. De asemenea, nu se confundă cu înţelesul uzual de „fenomen” ca o stare de fapt (a lumii) ce poate fi înregistrată. Pentru Jaspers, fenomenologia desemnează pur şi simplu trăirile subiective pe care omul şi le poate sesiza singur, putându- le într-un fel comunica altora. Şi care, pot fi înregistrate şi descrise de un alt om conştient ce se apropie sufleteşte empatic de pacient, căutând să-l cunoască şi să-l înţeleagă. Ideea de interioritate subiectiv-conştientă este esenţială pentru Jasepers, care diferenţiază această trăire de comportamentul inregistrabil (pe care mizează comportamentalismul) şi de rezultatele obţinute la p r o b e l e o b i e c t i v e , d e l a b o r a t o r. I n t e r i o r i t a t e a subiectivităţii e comentată şi din alt punct de vedere, prin diferenţierea dintre pseudohalucinaţii – ce sunt resimţite în „spaţiul psihic interior” fiind deci similare reprezentărilor – şi halucinaţiile ce sunt plasate în spaţiul înconjurător.

Dar şi halucinaţiile sunt trăiri subiective. Jaspers subliniază faptul – ignorat în ultimele decenii – că marea majoritate a trăirilor psihopatologice fac parte din clasa celor subiective, fapt ce necesită efort şi răbdare şi o metodologie empatică aparte pentru a le înregistra.
Conceptul Kantian de „conştiinţă a eului” cu care operează Jaspers l-a condus la comentarea tulburărilor fundamentale din schizofrenie cu modificări bazale ale acestei instanţe. Aceste tulburări ar consta – în formularea mai recentă a lui Scharffeter (6) în pierderea: e g o d e m a r c a ţ i e i , e g o i d e n t i t ă ţ i i , e g o c o e r e n ţ e i , egovitalităţii şi egoactivităţii. Formularea e diferenţiată de cea a lui Bleuler, dar cuprinde simptomatologia depersonalizantă si dezorganizantă a schizofreniei, inclusiv simptomele de prim rang a lui Schneider.
Tot perspectiva fenomenologică subiectivă a simptomatologiei, e implicată în definirea clasică a delirului, pe care Jaspers o face având ca bază delirul primar. Convingerea anormală, rigidă şi de neînlăturat prin argumente, este evident o trăire subiectivă. Şi la fel sentimentul de referinţă şi centralitate, „ că se întâmplă ceva important pentru mine”, ce caracterizeaza dispoziţia delirantă bazala ce preced instituirea primară a delirului. Acest accent pus pe trăirile subiective din schizofrenie a fost continuat de K. Schneider, prin comentarea simptomelor de prim rang ; şi au fost reluate de continuatorul acestuia Prof. H. Huber din Bonn, ce a descris „simptomele (subiective) primare” care pot precede cu mult timp (luni sau ani) apariţia clinică a schizofreniei (psihozei). Iar observaţiile şcolii din Bonn şi scala de evaluare B.S.A.A.B.S, elaborată de aceasta (Huber, Gross şi Klosterkötter) au fost recent reluate de şcoala din Copenhaga (Parnas,Raballo) în studierea vulnerabilităţii şi prodromului de schizofrenie. Aceste eforturi actuale de a reda importanţa abordării subiectivităţii în psihopatologie, sunt însă demersuri relativ izolate.
Conceptul kantian de eu conştient pe care l-a folosit Jaspers a ieşit treptat din uz, mai ales după publicarea în 1980 a DSM III. În ultimii ani, psihopatologia, psihologia, oamenii de ştiinţă şi antropologia în general, încearcă sa înlocuiasca acest loc vacant prin conceptul de sine – self.
Un alt concept kantian, pe care Jaspers îl utilizează şi îl impune este cuplul formă/conţinut: Diverse stări psihopatologice au unele caracteristici formale – de ex. fobice, obsesive, halucinatorii, delirante – şi diverse conţinuturi. Aceste conţinuturi nu trebuiesc confundate cu forma, care se referă la modificări structurale ale psihismului, fiind mai puţin corelate cu semnificaţia evenimentelor trăite. Aspectul formal al stărilor psihopatologice a fost şi el o constantă a preocupărilor psihopatologice până la DSM III, concentrându-se mai ales asupra psihozelor. Pentru Jaspers şi pentru psihopatologii din vremea sa era clar că există o diferenţă netă între două clase de tulburări psihice: una ce seamănă până la un punct cu trăiri şi reacţii normale şi una clar alimentată. Cea de-a doua clasă era denumită în perioada lui Jaspers ca una a „psihozelor endogene”, cuprinzând tulburarea maniaco-depresivă, schizofrenia (demenţa precoce a lui Kraepelin) şi epilepsia (cu manifestările sale psihice). Prima clasă, a ajuns în cursul sec. XX să fie etichetată ca „nevrotică”, deşi Jaspers prefera termenul de psihopatie (problema personalităţilor psihopate nefiind încă circumscrisă clar la data apariţiei Tratatului).
În acestă partajare, ca de altfel în întraga concepţie etiopatogenică şi nosologică pe care o reflectă Psihopatologia generală, mai intră o clasă: cea a tulburărilor psihice conditionate prin suferinţa organic cerebrală. Acestea fusesera circumscrise la începutul sec. XX ca „reacţii exogene” de către Bonhöffer. Lăsând la o parte cele două zone de determinism extrem, cea organică şi psihosocială, pe care Jaspers le comentează în mod special dar separat, clasa psihozelor endogene aveau – şi au încă şi în prezent – o condiţionare psihopatogenică insuficient de clară. Toată lumea invocă „ceva” de tipul perturbării organic cerebrale, dar ceva neprecis. Jaspers a introdus ideea de „proces psihopatologic” ca şi concept euristic. El raţiona astfel. Sunt cazuri în care se desfăşoara în timp, evident, un proces organic, ce se manifestă psihopatologic, ca de ex. în demenţă. Pe de altă parte, există cazuri în care, pornindu-se de la persoane mai particulare şi vulnerabile, în urma unor experienţe de viaţă mai speciale, se ajunge la trăiri exagerate şi neobişnuite. Aşa ar fi o gelozie ieşită din comun, care îngustează existenţa unei persoane.Dar în aceste cazuri de dezvoltare prevalentă (idee a lui Wernike) nu avem o discontinuitate cu viaţa psihică normală, putând reface pas cu pas etapele prin care s-a ajuns la starea respectivă ; care poate în cele din urmă să fie sensibilă la argumente. În cazul delirului însă, considerat acum ca făcând parte din clasa psihozelor endogene, avem o „ruptură de nivel”, o „cădere pe o altă orbită psihică”, incomprehensibilă. Dat fiind că datele organice ne sunt necunoscute., în acest caz se va vorbi de un „proces psihopatologic”. La fel e în cazul delirului primar şi a altor manifestări schizofrene. În toate aceste cazuri tulburările formale, cele care afecteaza structura psihica, sunt pe prim plan;iar cele de conţinut joaca doar un rol minor, de varietate tematică. Deci, în cazul psihozelor endogene, intervine un proces psihopatologic, care perturbă structura formală a psihismului. Acest aparataj noţional a lui Jaspers s-a meţinut până către sfârşitul sec. XX. Opera lui H. Ey e poate ultima care îl mai reflectă fidel. Desigur, prin formulările respective, nu se clarifică multe din problematica psihozelor endogene. Dar ele erau astfel mai clar delimitate. Conceptul de proces psihopatologic a fost restrans treptat, fără explicaţii, la patologia delirant schizofrena. Apoi, expresia de tulburări formale a fost utilizată tot mai rar, ea menţinându-se în prezent doar pentru a indica „ tulburările formale de vorbire şi gândire din schizofrenie”. Totuşi, studiile de psihologie cognitivistă din ultimii ani efectuate în autismul infantil şi schizofrenie, tind să reactualizeze problema tulburărilor formale în psihopatologie, ca o zonă ce realmente se cere studiată cu atenţie, pe modele bine circumscrise.
Invocarea făcută mai sus privitor la cele trei zone etiopatogenice ale psihiatriei – organica, nevrotic reactiva – endogen psihopatica, se corelează cu una din principalele contribuţii aduse de Jaspers nu doar în psihopatologie cât şi în antropologie. Este vorba de tema reacţiilor comprehensibile. Această temă a fost dezvoltată de autor în contextul înregimentării sale în mişcarea ce se afirma la începutul sec. XX de constituire a unei m e t o d o l o g i i s p e c i f i c e p e n t r u ş t i i n ţ e l e u m a n e (Geistwissenschaft), ca diferite de ştiinţele fizice. Această mişcare s-a desfăşurat în cadrul filozofiei germane, iniţial prin neokantienii (Natorp, Windelband) care au diferenţiat între ştiinţele nomotetice – care studiază fenomenele
plasate sub legi generale – de ştiinţele ideografice, care au în vedere cazuri izolate semnificative. Ea a fost dezvoltată apoi de Brentano – prin ideea intenţionalităţii conştiinţei – si mai ales de Dilthey, care a pus accentul pe empatie şi hermeneutică. Jaspers a fost un participant activ al mişcării, comentand pentru psihopatologie, importanţa „cazului tipic exemplar”. Caz ideal, caz scoala, caz care luminează o problemă. Si care uneori ar fi mai important pentru progresul cunoaşterii decât sute de studii statistice efectuate pe cazuri vag identificate. De asemenea, el a preluat si a dezvoltat dupa Diltey, atât ideea empatiei şi comprehensabilităţii, cât şi pe cea a interpretării hermeneutice. Pentru a înţelege cazul unui om cu probleme psihice, psihologul trebuie să adune cât mai multe materiale. Atât prin observarea directă a subiectului în dialog cu el, cât şi prin cumularea de jurnale, corespondenţe, opere de creaţie artistica. Diverse manifestări expresive, felul în care se îmbracă şi vorbeşte, grafologia în fiziognomia, aspectul locuiţei, mărturiile din trecut, etc., toate se cer adunate într-un întreg coerent. Doar astfel celălalt poate fi înţeles ca om, ca o persoană subiectiv conştientă, unitară care într-un moment al existenţei sale prezintă şi „simptome” psihopatologice. Acestea se cer integrate în cursul existenţei sale, corelate cu firea şi biografia sa, cu trăirile comprehensive pe care el le-a avut. Pe această cale noi putem „înţelege” multe dintre stările psihopatologice. Acestea se agregă în clasa celor pentru care se poate stabili o conexiune semnificativă. Pentru psihopatologia condiţionată prin proces psihopatologic, o astfel de conexiune nu apare. Ea se plasează în zona incomprehensibilului.
Această doctrină a comprehensibilităţii unor stări psihopatologice, ce pot fi înţelese ca reacţii anormale, a jucat un rol deosebit în istoria psihiatriei. Tradiţia secolelor precedente, inclusiv a sec. XIX, era ca bolnavul psihic să fie abordat ca un alienat, ca un înstrăinat, ce este privit cu obiectivitate, ca un fapt al naturii. Tema comprehensibilităţii aduce în discuţie asimilarea stărilor psihopatologice cu trăirile normale ale omului, aşa cum e tristeţea doliului, tensiunea, resentimentul, anxietatea şi frica motivată, gelozia şi suspiciunea justificata. Secolul XX a promovat progresiv democratizarea societăţii şi mai târziu deinstituţionalizarea suferinzilor psihici şi combaterea stigmatizării lor. Doctrina reacţiilor anormale comprehensibile a lui Jasper a jucat un rol fundamental în acest proces.
Dar ea şi-a avut limitările sale. Astfel, dacă se ridică întrebarea: de ce o persoană devine depresivă dacă trăieşte o pierdere importantă, răspunsul firesc era: deoarece aşa e natura umană.
Lăsând la o parte viziunea enciclopedică a Tratatului lui Jaspers, mai menţionăm doar un aspect al conţinutului său. Comentând ştiinţa psihiatrică şi chiar psihopatologia ca ştiinţă, autorul subliniază explicit că acestea sunt un „construct teoretic”, dependent de cunoştinţele epocii. Deci, nici cei din sec XIX, nici contemporanii săi şi nici cei ce vor urma nu pot pretinde că deţin ultimele cunoştiinţe asupra bolilor psihice. În diverse epoci se realizează modele ale cunoaşterii corespunzătoare fundalului de cunoştinţe existente la ora respectiva. Iar sistemul nosologico-nosografic al psihiatriei si recomandarile practicii psihiatrice, sunt dependente de aceste cunoştinţe.
La acest nivel se exprimă viziunea kantiană a lui Jaspers, despre cunoaşterea umană ca fenomen, ce nu are acces la „lucru în sine”.
Psihopatologia generală a lui Jaspers a devenit baza psihopatologiei clinice a sec. XX, dominat în prima ei jumătate de psihiatria germană. Pe canavaua ridicată de Jaspers s-a întrodus apoi ideia de personalitate anaormala, prin Kretschmer (10) şi Schneider (11). Personalităţile particulare şi anormale reprezentau încă un nivel de referinţă în înţelegerea anormalităţii unor reacţii. Astfel, Kretschmer a comentat Persönlichkeitreaction, cazuri în care un anumit gen de persoane sunt în mod specific sensibile la un anumit tip de evenimente ce i se potriveşte „precum cheia la uşă”. De ex. persoana senzitivă are o receptivitate particulara la experienţe de umilire. O altă idee ce a fost exploatată de psihopatologi a fost cea a cumularii în timp a trăirilor nefavorabile. In perioada recentă ce precede un eveniment declanşator; sau chia în cursul biografiei. În sfârşit s-au luat în calcul şi factori nespecifici care pot creşte la un moment dat vulnerabilitatea persoanei pentru evenimentele nefavorabile – eg. epuizarea . Precum şi oscilaţiile endotime, constatându-se că fiecare om are perioade de energie crescuta şi altele de anergie. Prin cumulul unor a s t f e l d e a s p e c t e s – a p u t u t c r e ş t e g r a d u l d e comprehensibilitate şi pentru evenimente trăite care aparent nu ar fi justificat o reacţie anormală. De remarcat că întreaga psihopatologie clasică germană a operat cu conceptul de trăire (Erlebnis), un eveniment nefiind luat în considerare decât din perspectiva în care el e receptat şi prelucrat de subiect. Şi de asemenea concepţia psihanalitică a conflictului intrapsihic inconştient. nu a fost asimilată de aceasta psihopatologie clinica decât spre finalul secolului.
Către sfârşitul sec. XX această psihopatologie comprehensivă dezvoltată după modelul lui Jaspers a trecut însă treptat în plan secund. Şi aceasta nu doar datorită reducerii participării germanilor la programele de cercetare.Ci şi datorită noilor direcţii pe care le-au scos în evidenţă psihopatologii anglosaxonă. Astfel s-a demonstrat că „schimbările de viaţă”, chiar cele pozitive şi dorite, pot conduce la decompensari psihopatologice în cazul persoanelor vulnerabile. Şi aceasta deoarece solicită persoana la eforturi de readaptare, faţă de noi relaţii sociale, programe de activitate, responsabilităţi, etc. Apoi s-a demonstrat existenţa unor factori protectivi psihici, aşa cum e reţeaua de suport social, capacitatea de coping cu stresul, motivaţia, satisfacţia, relaxarea, etc. Factori care, prin absenţă, pot creşte vulnerabilitatea. În sfârşit s-a evidentiat că intervenţia în plină criză poate avea efecte benefice în perspectiva evolutivă. Desigur aceste cercetări c a r e a u s u s ţ i n u t d e z v o l t a r e a d o c t r i n e i vulnerabilitate/stress, nu au anulat ideea reacţiilor comprehensibile anormale ale lui Jaspers, lărgindu-se însă orizontul.
Alt aspect care a condus la reducerea impactului psihopatologiei Jaspersiene, a fost redefinirea cazului psihopatologic pentru cercetare. Jaspers a pariat pe valoarea euristică a cazului tipic exemplar, izolat. Dar necesităţile unei cercetări fundamentate au pretins criterii pentru delimitarea unor cazuistici similare pentru cercetătorii din diverse locuri şi cu diverse orientări. Aceasta a şi fost intenţia cu care a fost creat sistemul DSM III-IV. Cazul se defineşte prin criterii de includere ce presupune o listă minimală de simptome – şi alţi parametrii ,si a criteriilor de excludere. Se pot constiui astfel loturi cazuistice ample în diverse medii sociale şi culturale, ce pot fi studiate sistematic de variaţi cercetători. Această metodologie a adus contribuţii deosebit de importante, mai ales în perspectiva bazelor cerebrale ale tulburărilor psihice. Dar ea a făcut să se estompeze atenţia pe care Jaspers şi epoca sa a acordat-o subiectiviăţii psihismului uman. Faptul tinde să fie compensat în ultimul timp prin alianta neofenomenologiei cognitivismul neoraţionalist.
Cu toate aceste treceri în plan secund, „Psihopatologia generală” a lui Jaspers şi ideile pe care ea le-a lansat au persistat şi au fost mereu reluate. Pe deoparte nosologia actuală internaţională, inclusiv ICD-10 (11) şi DSM –IVTR(12), reţin entităţi nosologice, care derivă direct din ideea reacţiilor comprehensibile anormale, aşa cum e „reacţia acută la stress”, sau „doliul psihologic”. Pe de altă parte, în ultimul an, interesul pentru aceasta mostenire a crescut mult, cel puţin din două perspective: cel al psihopatologiei cognitivist-evoluţioniste şi cel al neofenomenologiei existenţialiste.
Cognitivismul are în vedere studierea funcţionării psihocerebrale ţinând cont de capacitatea computaţională a creierului şi abordând psihismul atât din „perspectiva subiectivă a persoanei întâi” cât şi din cea obiectivă „a persoanei a treia”. Studierea autismului infantil a evidenţiat nedezvolatarea unei capacităţi care în mod normal se manifestă în jurul vârstei de trei ani, cea a „teoriei minţii” (ToM). Prin aceasta copilul e capabil să interpreteze ce gândeşte şi intenţionează altă persoană, doar privind-o. Dacă se adaugă şi ataşamentul, ce a fost şi el mult studiat în ultimele decenii, se configurează o capacitate de „mentalizare” (14,15). Adică subiectul îşi dă seama că are o minte distinctă de a altora, dar identică cu aceasta, putând fac interpretări despre intenţionalitatea celuilalt.Si atribuind corect altora o cauzalitate psihică, disctinctă de cea fizică, mecanică. Fenomenul ToM a fost explicat modular, prin „ simularea” intentiilor celuilalt pe care o facilitează „neuroni oglindă” sau prin considerare a faptului că fiecare subiect operează cu o „teorie a realităţii”, care are aceeaşi structură la diverşi oameni. Esenţial e faptul că în prezent se studiază experimental ceea ce Jaspers a intuit ca şi conexiune semnificativ comprehensibilă. Pe de altă parte evoluţioniştii interpretează această capacitate a „înţelegerii minţii celuilalt” ca rezultatul selecţiei evolutive adaptative. Căci, doar pe această cale se poate realiza colaborarea dintre indivizi şi detecţia intenţiilor de a înşela, sau eventualele intentii ostile. Iar colaborarea interpersonală a fost unul din principalele obiective ale selectiei evolutive in directia antropogenezei. Desigur, capacitatea omului de a înţelege „conexiunile semnificative” este în prezent mult mai nuanţată decât acum 100 de ani, deoarece s-a dezvoltat o ramură specială a logicii, care studiază corelaţia între „ e x p l i c a ţ i e ” ş i „ î n ţ e l e g e r e ” , i a r p r g r a m e l e neurolingvistice care s-au dezvoltat pe marginea idei de „gramatică generativă” a lui Chomsky, au adus şi ele o serie de cunoştiinţe. În sfârşit „filozofia minţii” dezvoltată de anglosaxonii, neuroştiinţele, cercetările privitoare la inteligenţele artificiale şi altele, au lărgit mult problematica antropologică pentru care Jaspers a fost un pionier. Un singur exemplu ar fi cartea psihiatrilor Bolton şi Hill (16).
În final se cere menţionat că a rămas activă şi o direcţie de cercetare psihopatologică, fenomenologică existenţialistă. În raport cu standardizarea necesară in psihiatrie, impusă de cercetările, care au în vedere disfuncţia creierului în psihopatologie, rămâne evidentă necesitatea unei studieri nuanţate a specificului psihismului uman în mijlocul vieţii sale specifice, în toată bogăţia şi diversitatea ce nu poate fi transpusă în şabloane. Cercetători ca Schwarz şi Wiggins (17) şi Kraus (18) menţin vie această orientare. Ei omagiază, alături de toată mişcarea psihopatologiei internaţionale, moştenirea lăsată de Jaspers prin magistrala sa carte scrisă acum 100 de ani, ”Psihopatologia generală” (19).

BIBLIOGRAFIE

1. Jaspers K. Algemeine Psychopathologie, 8 Aufl. Berlin: Ed. Springer,
1965.
2. Jaspers K. General Psychopathology. Baltimore, London: The John
Hopkins University Press, 1997.
3. Berrios GE.The history of mental symptoms. Descriptive psychopatology since the nineteenth century. Cambridge: Cambridge Unversity Press, 1996.
4. Kraepelin E. Memories. Berlin Heidelberg: Springer Verlag, 1987.
5. Dilthey W. Construcţia lumii istorice în ştiinţele spiritului. Cluj: Ed. Dacia, 1999.
6. Scharfetter Ch. The self-experience of schizophrenies. In: Kircher T, David A. (eds). The Self in neuroscience and psychiatry. Cambridge: Cambridge University Press, 2003.
7. Parnas J. Self and schizophrenia: a phenomenological perspective. In: Kircher T, David A. (eds). The self in Neuroscience and Psychiatry. Cambridge: Cambdridge University Press, 2003.
8. Raballo A, Lundgren E et al. Self centrality, psychosis and schizotaxia:
a conceptual review. Acte Biomed 2006;77: 33-39.
9. Boboc A. Kant şi Neo-Kantianismul. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1968.
10. Kretschmer E. Medizinische Psychologie. Stuttgart: Ed. Thiemme,
1949.
11. Schneider K. Klinische Psychopathologie, 15 Aufl. Stuttgart, New
York: Georg Thiemme, 2007.
12. ICD-10. Clasificarea tulburărilor mentale şi cmportamentale. Bucureşti: Ed. All, 1998.
13. DSM-IV TR. Diagnostical and Statistical Manual of Mental
Disorders. Washington DC: American Psychiatry Association, 2000.
14. Baron-Cohen S, Targer-Flusberg M, Cohen DS. Understanding other minds. Perspectives from Developmental Cognitive Neuroscience. New York : Oxford University Press, 2005.
15. Allen JG, Fonegy P, Bateman AW. Mentalizing in Clinical Practice. Washington, London: American Publishing Inc, 2008.
16. Bolton D, Hill J. Mind, Meaning and Mental Disorders. New York : Oxford University Press, 1996.
17. Schwarz MA, Wiggins OP. Diagnosis and Ideal Types: a contribution to psychiatry classification. Comped Psychiatr 1992;28(4): 277-291.
18. Kraus A. Der Wahn Schizophrener bei Karl Jaspers im Vergleich mit der operationalen Diagnostik (ICD-10 Kapitel 10 (F) und DSM-IV-Tr) sowie neueren psychopathologischen Ansätze. In: Rinofner-Kreidl S, Wiltsche HA (eds.). Karl Jaspers, Allgemeine Psychopathologie Zwischen Wissenschaft, Philosophie und Praxis. Ed. Köningshaus und Neumann, 2008.
19. Eming K, Fucs Th (eds). Karl Jaspers – Philosophie und
Psychopathologie, 2007.

***