Importanta diagnosticarii depresiei la varstnici. Rolul scalelor de evaluare

Maria LADEA*
* Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia“, Bucuresti

Cresterea dramaticã a populatiei de vârsta a treia si implicit a celor cu tulburãri psihopatologice semnificative, impune o utilizare eficientã a resurselor sistemului medical. Devine astfel din ce în ce mai importantã diagnosticarea corectã, care va permite initierea tratamentului adecvat, si ulterior monitorizarea progresului si evaluarea prognosticului. Pentru realizarea acestor obiective este necesarã aplicarea scalelor de evaluare, care par a fi indispensabile când avem în vedere persoanele vârstnice.

Evaluarea vârstnicilor este un proces complex, fiind necesarã în multe situatii diferite: în asistenta primarã, în comunitate, în spital sau în cazul trecerii de la un mediu la altul. Evaluarea se poate adresa persoanei în întregime, sau se poate axa pe un singur aspect: fizic, mental, social etc. De multe ori, când este vorba de o persoanã vârstnicã trebuie evaluatã si starea celui care îl îngrijeste, a suportului social si a conditiilor de locuit. Toti cei care lucreazã cu persoane vârstnice au nevoie de instrumente de evaluare, care prin varietatea lor demonstreazã aspectele multiple cãrora li se aderseazã geronto-psihiatria modernã.

În clinicã se folosesc, în prezent, protocoale de îngrijire, punându-se accent pe evolutia si prognosticul tulburãrilor vârstnicilor si este important pentru practicieni sã cunoascã metodele prin care performanta poate fi mãsuratã. În mod ideal evaluarea persoanelor vârstnice este multidisciplinarã. Tot în mod ideal, caracteristicile unei scale sunt reprezentate de o bunã fiabilitate (testare-retestare; între evaluatori) si validitate (de continut, de fatã si de constructie).

Totusi, aceste caracteristici sunt greu de interpretat cu acuratete în practicã. De obicei fiabilitatea se testeazã destul de usor, iar validitatea poate fi demonstratã prin compararea cu un instrument cunoscut, în special dacã cele douã scale sunt similare. Se poate spune cã în prezent sunt mai multe scale decât tablouri clinice ale bolii, astfel încât suprapunerile sunt inevitabile.

Scalele care evalueazã dispozitia depresivã fac acest lucru la un nivel simptomatic, pornind de la premisa cã existã o relatie liniarã între scorul obtinut si severitatea bolii. Dificultãtile de evaluare a depresiei la vârstnici includ: tendinta de a nega sentimentele de depresie, predominanta acuzelor somatoforme si coexistenta, într-o mare mãsurã, a tulburãrilor cognitive (Burns et al., 1999). Majoritatea studiilor confirmã faptul cã aproximativ o treime dintre persoanele vârstnice, care prezintã substantial de multe simptome depresive, nu admit dispozitia depresivã. Ei invocã mai ales simptome somatice, sentimente de gol interior, singurãtate sau tulburãri de memorie (Copeland si Wilson, 1989). Desi existã o concordantã generalã privitoare la întrebãrile destinate depistãrii depresiei, unele întrebãri trebuie puse cu grijã, de exemplu cele privind viitorul. Dacã pentru o persoanã tânãrã acesta se referã la luni sau chiar ani, pentru o persoanã vârstnicã timpul se masoarã mai ales în zile.

Importanta actualã a scalelor de evaluare este reflectatã de numeroase studii din care vor fi amintite doar câteva. Steffens et al. (1999) examineazã gradul de incapacitare al pacientilor vârstnici cu depresie, evaluând astfel probleme legate de auto-îngrijire, de mentinerea functiei în structura familialã si socialã, functionarea cognitivã globalã etc. Autorii subliniazã importanta gradului marcat de incapacitare care afecteazã persoanele vârstnice cu sau fãrã deficit cognitiv usor, dar care prezintã simptome depresive. Yaffe et al. (1999) demonstreazã, într-un studiu prospectiv, efectuat pe persoane vârstnice fãrã deficit cognitiv initial, cã simptomele depresive sunt asociate cu performante cognitive scãzute, declin cognitiv si un risc crescut de deteriorare cognitivã semnificativã pe o perioadã de 4 ani. Aceste rezultate sunt confirmate si de alte studii (Kokmen et al., 1991, Speck et al., 1995, Devandad et al., 1996), care sugereazã cã depresia poate constitui un factor de risc pentru dementã si în special depresia cu debut tardiv (Reekum et al., 1999). Aceastã asociere este un subiect extrem de dezbãtut în prezent. Ipotezele care încearcã sã explice relatia depresie-dementã sunt multiple: reactie psihologicã fatã de deficitul cognitiv (Migliorelli et al., 1995); pseudodementa (Forsell et al., 1994); modificãri neurobiologice (Zubenko et al., 1990, Mayberg, 1994, Starkstein et al. 1996), rãspunzãtoare atât pentru deficitul cognitiv cât si pentru simptomele depresive; predispozitie geneticã (Krishnan et al., 1996) etc. Mãsura în care tratamentul depresiei întârzie sau previne deficitul cognitiv rãmâne un domeniu de cercetare activã, însã necesitatea depistãrii timpurii a simptomelor depresive este evidentã.

Scalele pot fi completate de cãtre subiect (autoevaluare), de cãtre un evaluator cu experientã diferitã în functie de cerintele instrumentului respectiv sau de cãtre apartinãtor.

Vor fi expuse, în continuare, principalele scale de evaluare a depresiei la vârstnici, punându-se accent pe utilitatea clinicã si mai putin pe aspecte tehnice, care pot fi regãsite în cadrul referintelor.

SCALE COMPLETATE DE CATRE UN EVALUATOR

Scala Hamilton de evaluare a depresiei (Hamilton Depression Rating Scale, HDRS – Hamilton, 1960, 1967) reprezintã golden-standardul pentru scalele de depresie, neavând rival în psihiatria generalã. Este deseori utilizatã în studiile efectuate la persoanele vârstnice, în special ca referintã pentru alte instrumente. Numerosi autori considerã cã o parte dintre întrebãri nu sunt adecvate pentru persoanele vârstnice. Aceste discutii se referã în special la întrebãrile legate de simptomele somatice, depresia putând sã fie astfel supradiagnosticatã. Linden et al. (1995) demonstreazã cã validitatea HDRS este afectatã de comorbiditatea somaticã, prezentã la majoritatea persoanelor vârstnice.

HDRS se aplicã de cãtre un evaluator cu experientã, asemeni unui interviu semistructurat, iar scopul este evaluarea severitãtii depresiei. Desi nu a fost conceputã specific pentru persoanele vârstnice si în ciuda criticilor care i se aduc, aplicarea sa la aceastã categorie de vârstã este extrem de rãspânditã (Baldwin, 1988, Høyberg et al., 1996, Reynolds et al., 1999).

Scala Montgomery-ÅÅsberg de evaluare a depresiei (Montgomery-ÅÅsberg Depression Rating Scale, MADRS – Montgomery si ÅÅsberg, 1979) se axeazã pe zece trãsãturi ale depresiei si a fost conceputã pentru a cuantifica efectul tratamentului antidepresiv, întrucât este sensibilã la schimbare. La originea sa se aflã un instrument de evaluare mai amplu – Comprehensive Psychopathological Rating Scale (ÅÅsberg et al., 1978). MADRS se aplicã de cãtre un evaluator experimentat si este cea mai utilizatã scalã în studiile privind tratamentul depresiei atât la pacientii tineri cât si la cei vârstnici (Forsell et al., 1995, Hoyberg et al., 1996).

SCALE DE AUTOEVALUARE

Scala de depresie în geriatrie (Geriatric Depression Scale, GDS – Yesavage et al. 1983) este un inventar de autoevaluare cu un format simplu (da/nu), care poate fi aplicat de o persoanã fãrã pregãtire specialã, ceea ce o face sã fie usor de utilizat. Este cea mai folositã scalã din psihiatria vârstnicului si are mai multe versiuni, mergând de la 30 la 15 de itemi, versiunea scurtã fiind aplicatã mai frecvent (Yaffe et al., 1999). GDS a fost conceputã în urma analizei a 100 de întrebãri legate de depresia la persoanele vârstnice si selectarea a 30 dintre acestea, care se corelau cel mai bine cu scorul total. În studiul de validare s-au folosit HDRS si scala Zung. Burke et. al. (1989) efectueazã un studiu de evaluare a depresiei la persoane cu boala Alzheimer, dar validitatea GDS, chiar si la cei cu forme usoare, este compromisã.

Inventarul de depresie Beck (Beck Depression Inventory, BDI- Beck et al., 1961) a fost aplicat si la persoanele vârstnice. Gallagher et al. (1983) aplicã BDI la aceastã categorie si gãseste o congruentã bunã cu Research Diagnostic Criteria – RDC (Spitzer et al., 1978). Asemeni scalei Zung, BDI nu a fost conceput pentru aceastã grupã de vârstã, fiind însã deseori utilizat în evaluarea depresiei la cei care îngrijesc pacienti cu dementã.

Scala de autoevaluare a depresiei Zung (Zung Self-Rating Depression Scale – Zung, 1965) este un instrument de autoevalaure aplicat destul de frecvent la persoanele vârstnice (Burns, 1999). Este utilã atât ca instrument de screening, cât si pentru mãsurarea schimbãrii. Are o bunã fiabilitate si validitate si este folositã pentru cei care îngrijesc persoane cu dementã. Sunt studii care aratã o specificitate destul de slabã pentru depresia la persoane vârstnice, iar aplicarea la aceastã categorie a fost criticatã de unii autori (Caroll et al. 1973 , Weiss et al., 1986). Se subliniazã faptul cã scala Zung nu sesizeazã depresia la pacientii cu multiple acuze somatoforme (Raft et al., 1977), tablou clinic caracteristic persoanelor vârstnice.

Scala de depresie a Centrului pentru studii epidemiologice (Center for Epidemiological Studies – Depression Scale, CES-D, Radloff, 1977) a fost conceputã în urma unui studiu epidemiologic. Este un instrument de autoevaluare a simptomelor depresive, utilizat în special în scopuri de screening sau cercetare. Desi construitã initial pentru studii pe populatii largi, s-a constatat a fi utilã la persoanele vârstnice (Burns, 1999, Lyness et al., 1999, Steffens et al., 1999).

Scala de autoîngrijire SELFCARE (D) (Bird et al., 1987) a fost adaptatã dupã o scalã mai amplã si aplicatã în asistenta primarã. Este un instrument de autoevaluare a depresiei la persoanele vârstnice, cu o bunã specificitate si sensibilitate, conform datelor oferite de autori, mai putin utilizat.

Mood Scales – Elderly (MS-E, Raskin si Crook, 1988) este o scalã de autoevaluare a depresiei la persoanele vârstnice, cu aplicare restrânsã.

Scala de evaluare Caroll (Caroll Rating Scale, CRS – Caroll et al., 1981) este o versiune de autoevaluare a HDRS, cu multe din avantajele acesteia si a fost validatã fatã de testul de supresie la dexametazonã, fiind aplicatã în studiile neuroendocrine. CRS este utilizatã ca instrument de screening pentru depistarea depresiei. Nu este folositã frecvent la persoanele vârstnice, dar este un instrument cu o bunã fiabilitate si validitate (Feinberg et al., 1981, Smouse et al., 1981).

Scala de depresie OARS (OARS Depressive Scale, ODS – Blazer, 1980) este utilizatã pentru punerea unui diagnostic de depresie conform DSM-III, nemaifiind deci de mare actualitate. Se recomandã a fi aplicatã de cãtre un evaluator cu experientã. În comparatie cu diagnosticul clinic, s-a dovedit un instrument specific dar nu foarte sensibil (Burns, 1999).

DIAGNOSTICAREA DEPRESIEI LA VARSTNICI
IN SITUATII SPECIALE

La pacientii din spitalele generale, aplicarea unui interviu psihiatric în conditii adecvate este dificilã. Aceastã situatie a dus la construirea unui inventar sumar de evaluare a depresiei (Brief Assessment Schedule Depression Cards, BASDEC – Adshead et al., 1992) care constã în utilizarea unui set de cartonase pe care subiectul le sorteazã pe categorii (adevãrat/fals sau nu stiu). BASDEC este un instrument de screening pentru depistarea simptomelor depresive la persoanele vârstnice internate în alte sectii decât cele de psihiatrie. Datoritã faptului cã pacientii aleg cartonasele, se pãstreazã confidentialitatea fatã de personalul sectiei în care sunt internati.

Evaluarea depresiei la persoanele cu deficit cognitiv este o problemã clinicã importantã. Simptomele depresive sunt frecvente printre pacientii cu dementã Alzheimer. Incidenta lor variazã în diferite studii, însã prevalenta tulburãrilor depresive este raportatã a fi de 10-20% (Alexopoulos si Abrams, 1991; Wragg si Jeste, 1989). În ceea ce priveste relatia dintre simptomatologia depresivã si gradul deteriorãrii cognitive la persoanele cu dementã, datele din literatura de specialitate sunt destul de variate. Astfel, unii raporteazã o frecventã crescutã a depresiei la cei cu deteriorare usoarã fatã de cei cu afectare medie sau severã (Cooper et al., 1990, Reifler et al., 1989), altii nu gãsesc nici o corelatie (Mackenzie et al., 1989, Patterson et al., 1990), iar altii constatã o legãturã direct proportionalã între severitatea simptomelor de depresie si gradul deficitului cognitiv (Greenwald et al., 1989, Rovner et al., 1989).

Elucidarea simptomatologiei depresive la pacientii cu afectare cognitivã severã este problematicã. Nivelul cognitiv de la care comunicarea ideatiei depresive complexe nu mai este posibilã (nu poate fi exprimatã de pacient si înteleasã de evaluator), este mai degrabã presupus. Se acceptã ideea cã evaluãrile prin intermediul altora sunt cu atât mai necesare cu cât stadiul de deteriorare este mai avansat.

Chestionarea unei persoane cu afectare cognitivã a fost luatã în considerare în construirea scalelor, întrucât evaluarea psihopatologiei la astfel de pacienti se bazeazã nu doar pe interviul clinic ci si pe observarea directã a pacientului si consultarea cu un apartinãtor.

Interviul clinic la astfel de pacienti este dificil, ei fiind uneori incapabili sã identifice sau sã redea corect simptomele depresive (Gilley et al., 1995; Mackenzie et al., 1989). Scalele de autoevaluare sunt de multe ori inadecvate în evalaurea depresiei persoanelor vârstnice cu dementã. Knesevich et al. (1983) raporteazã cã 23% dintre subiectii cu dementã în stadiu incipient nu au putut sã completeze scala Zung, iar Burke et al. (1989) aratã cã validitatea GDS la cei cu forme incipiente de boalã Alzheimer este compromisã.

La subiectii cu tulburãri cognitive, o mai mare acuratete în depistarea simptomelor depresive, poate fi deci obtinutã prin informatii indirecte. Existã în prezent mai multe instrumente de evaluare a psihopatologiei pacientilor bazate pe rapoarte colaterale. Cel mai important instrument în evaluarea simptomatologiei depresive la pacientii cu boalã Alzheimer este Scala Cornell pentru depresie în dementã (Cornell Scale for Depression in Dementia, CSDD – Alexopoulos et al., 1988b). CSDD este consideratã scala standard pentru evaluarea în acest domeniu. Se aplicã de cãtre un evaluator cu experientã clinicã, pentru aplicare fiind necesare 20 de minute cu apartinãtorul si 10 minute cu pacientul. Diferenta fatã de alte scale de cuantificare a depresiei constã în special în metoda de administrare (pacient si apartinãtor) si nu în analiza unei fenomenologii diferite a depresiei în contextul dementei. Selectia itemilor s-a bazat pe o sintezã a fenomenologiei depresiei la pacienti cu si fãrã dementã. Harwood et al. (1998) efectueazã un studiu asupra structurii factoriale a acestei scale, confirmându-i valoarea si arãtând cã mãsoarã o paletã largã de simptome si semne ale depresiei. Atât fiabilitatea cât si validitatea (în comparatie cu HDRS) s-au dovedit satisfãcãtoare. CSDD s-a dovedit a avea o mai bunã fiabilitate privind simtomele depresive decât HDRS si Dementia Mood Assessment Scale la persoanele vârstnice cu dementã (Camus et al., 1993). De asemenea, scorurile CSDD au demonstrat o bunã corelare cu diagnosticul clinic de depresie majorã, conform RDC, la persoane vârstnice cu si fãrã dementã (Alexopoulos et al., 1988a, Vida et al., 1994).

Scala semnelor de depresie (Depressive Signs Scale, DSS – Katona si Aldrige, 1985) se utilizeazã pentru depistarea simptomelor depresive la pacienti cu dementã severã si a fost validatã fatã de testul de supresie la dexametazonã. Se aplicã printr-un interviu cu subiectul si apoi cu o altã persoanã semnificativã.

Checklist Differentiating Pseudodementia from Dementia (Wells, 1979) este un interviu semistructurat, condus de un evaluator cu experientã si îsi propune sã diferentieze dementa de pseudodementã. Este recomandat doar pentru utilizarea în clinicã. A fost validat fatã de o baterie de teste psihometrice, alãturi de tomografie computerizatã si electroencefalografie.

Scala NIMH de evaluare a dispozitiei în dementã (NIMH Dementia Mood Assessment Scale (DMAS – Sunderland et al., 1988a,b) se completeazã atât prin observatie directã cât si printr-un interviu semistructurat cu pacientul, efectuat de un evaluator experimentat. Este un instrument de evaluare a dispozitiei la subiectii cu afectare cognitivã medie si usoarã. Validitatea a fost studiatã prin comparatie cu GDS si MADRS.

Importanta diagnosticãrii depresiei la persoanele cu dementã este evidentã, astfel, din perspectiva recunoasterii corecte si la timp a unei tulburãri tratabile si deci a ameliorãrii prognosticului.

Bibliografie
1. Adshead F., Day Cody D., Pitt B. (1992) BASDEC: a novel screening instrument for depression in elderly medical inpatients, B.M.J.l., 305: 397.
2. Alexopoulos G.S. si Abrams R.C. (1991) Depression in Alzheimer’s disease, Psychiatr. Clin. North. Am., 14: 327-340.
3. Alexopoulos G.S., Abrams R.C., Young R.C. et al. (1988a) Use of the Cornell Scale in nondemented patients, J. Am. Geriatr. Soc., 36: 220-236.
4. Alexopoulos G.S., Abrams R.C., Young R.C. si Shamoian C.A. (1988b) Cornell Scale for Depression in Dementia, Biol. Psychiatry., 23: 271-284.
5. ÅÅsberg M., Montgomery S.A., Perris C et al. (1978) A comprehensive psychopathological rating scale. Acta Psychiatr. Scand., suppl. 271: 5-27.
6. Baldwin R.C. (1988) Delusional and non-delusional depression in late life. Evidence for distinct subtypes. Br. J. Psychiatry, 152: 39-44.
7. Beck A.T., Ward C.H, Mendelson M. et al. (1961) An inventory for measuring depression, Arch Gen Psychiatry, 4: 53-63.
8. Bird A.S., MacDonald A.J.D., Mann A.H. si Philpot M.M. (1987) Preliminary experience with the SELFCARE (D): a self-rating depression questionnaire for use in elderly, non-institutionalized subjects, Int. J. Geriatr. Psychiatry, 2: 31-38.
9. Blazer D. (1980) The diagnosis of depression in the elderly. J. Am. Geriatr. Soc. 28: 52-58.
10. Burns A., Lawlor B. si Craig S. (1999) Assessment Scales in Old Age Psychiatry. Ed. Martin Dunitz Ltd, Blackwell Science, Oxford.
11. Burke W.J., Huston M.J., Boust S.J. et al. (1989) Use of the Geriatric Depression Scale in dementia of the Alzheimer’s type, J. Am. Geriatr. Soc. 37: 856-860.
12. Camus V., Schmitt L., Ousset P.J. et al. (1993) A comparative study of Hamilton, Cornell and Sunderland Depression Rating Scales in dementia. J. Am. Geriatr. Soc., 41, suppl. 10: SA42.
13. Caroll B.J., Feinberg M., Smouse P.E. et al. (1981) The Caroll Rating Scale for Depression. I. Development, reliability and validation. Br. J. Psychiatry, 138: 194-200.
14. Caroll B.J., Fielding J.M. si Blashki T.G. (1973) Depression rating scales, a critical review. Arch. Gen. Psychiatry, 28: 361-366
15. Cooper J.K., Mungas D., Weiler P.G. (1990) Relation of cognitive status and abnormal behavior in Alzheimer’s disease. J. Am. Geriatr. Soc. 38: 867-870.
16. Copeland J.R.M. si Wilson K.C.M. (1989) Rating scales in old age psychiatry. In: The Instruments of Psychiatric Research, red. C. Thompson, ed. John Wiley & Sons Ltd, London.
17. Devanand D.P., Sano M., Tang M.X. et al. Depressed mood and the incidence of Alzheimer’s disease in the elderly living in the community. Arch. Gen. Psychiatry 1996; 53: 175-182.
18. Feinberg M., Caroll B., Smouse P. et al. (1981) The Caroll Rating Scale for Depression. III. Comparison with other rating instruments. Br. J. Psychiatry, 138: 205-209.
19. Forsell Y., Jorm A.F., von Strauss E. si Winbald B. (1995) Prevalence and correlates of depression in a population of nonagerians. Br. J. Psychiatry, 167: 61-64.
20. Forsell Y., Jorm A.F. si Winblad B. (1994) Association of age, sex, cognitive dysfunction and disability with major depressive symptoms in an elderly sample. Am. J. Psychiatry, 151: 1600-1604.
21. Gallagher D., Brackenridge J., Steinmetz J si Thompson L. (1983) The Beck Depression Inventory and Research Diagnostic Criteria, congruence in an older population. J. Consult. Clin. Psychol., 51: 945-646.
22. Gilley D.W., Wilson R.S., Harrison D.W. et al. (1995) Impact of Alzheimer’s-type dementia and information source on the assessment of depression. Psychol Assess, 7:42-48.
23. Greenwald B.S., Kramer-Ginsberg E, Marin D.B. et al. (1989) Dementia with coexistent major depression, Am. J. Psychiatry, 146: 1472-1478.
24. Hamilton M. (1960) A rating scale for depression, J. Neurol. Neurosurg. Psychiatry, 23: 56-62.
25. Hamilton M. (1967) Development of a rating scale for primary depressive illness. Br. J. Soc. Clin. Psychol. 6: 278-296.
26. Harwood D.G., Ownby R.L, Barker W.W. si Duara R. (1998) The factor structure of the Cornell Scale for Depression in Dementia among probable Alzheimer’s disease patients. Am. J. Geriatr. Psychiatry, 6:212-220.
27. Høyberg O.J., Maragakis B., Mullin J. et al. (1996) A double-blind multicentre comparison of mirtazapine and amitriptilyne in elderly depressed patients. Acta Psychiatr. Scand. 93: 184-190.
28. Katona C.L.E. si Aldridge C.R. (1985) The Dexamethasone Suppression Test and depressive signs in dementia. J. Affective Dis. 8: 83-89.
29. Knesevich J.W., Martin R.L., Berg L. et al. (1983) Preliminary report on affective symptoms in the early stages of senile dementia of the Alzheimer’s typel Aml J. Psychiatry, 1983; 140: 233-235.
30. Kokmen E., Beard K.M., Chandra V. et al. (1991) Clinical risk factors for Alzheimer’s disease: a population-based case-control study. Neurol., 41: 1393-1397.
31. Krishnan K.R., Tupler R.A., Ritchie J.C. et al. (1996) Apolipoprotein Ee-4 frequency in geriatric depression. Biol. Psychiatry, 40: 69-71.
32. Linden M., Borchelt M., Barnow S. si Geiselmann B. (1995) The impact of somatic morbidity on the Hamilton Depression Rating Scale in the very old. Acta Psychiatr. Scand., 92: 150-154.
33. Lyness J.M., Caine E.D., King D.A. et al. (1999) Cerebrovascular risk factors and depression in older primary care patients. Testing a vascular brain disease model of depression. Am. J. Geriatr. Psychiatry, 7: 252-258.
34. Mackenzie T.B., Robiner W.N., Knopman D.S. (1989) Differences between patient and family assessments of depression in Alzheimer’s disease. Am. J. Psychiatry, 146:1174-1178.
35. Mayberg H.S. (1994) Frontal lobe dysfunction in secondary depression. J. Neuropsychiatry Clin. Neurosci., 6: 428-442.
36. Migliorelli R., Teson A., Sabe L. et al. (1995) Prevalence and correlates of dysthimia and major depression among patients with Alzheimer’s disease. Am. J. Psychiatry, 152: 37-44.
37. Montgomery S.A. si Åsberg M. (1979) A new depression scale designed to be sensitive to change. Br. J. Psychiatry, 134: 382-389.
38. Patterson M.B., Schnell A.H., Martin R.J. et al. (1990) Assessment of behavioral and affective symptoms in Alzheimer’s disease. J. Geriatr. Psychiatry Neurol., 3: 21-30.
39. Radloff L.S. (1977) The Center for Epidemiological Studies Depression Scale. A self-report depression scale for research in the general population. Applied Psychological Measurement, 1: 385-401.
40. Raft D., Spencer R.F., Toomey T. si Brogan D. (1977) Depression in medical outpatients: the use of the Zung scale. Dis. Nerv. System, 38: 999-1004.
41. Raskin A. si Crook T. (1988) Mood Scales-Elderly (MS-E), Psychopharmacol Bull, 24: 727-732.
42. Reekum van, R., Simard M., Clarke D. et al. (1999) Late-life depression as a possible predictor of dementia. Cross-sectional and short-term follow-up results. Am. J. Geriatr. Psychiatry, 7: 151-159.
43. Reifler B.V., Teri L., Rasking M. et al. (1989) Double-blind trial of imipramine in Alzheimer’s disease patients with and without depression, Am J Psychiatry, 146: 45-49.
44. Reynolds C.F., Frank E., Dew M.A. et al. (1999) Treatment of 70+-years olds with recurrent major depression. Excellent short-term but brittle long-term response. Am. J. Geriatr. Psychiatry, 7: 64-69.
45. Rovner B.W., Broadhead J., Spencer M. et al. (1989) Depression and Alzheimer’s disease. Am. J. Psychiatry, 146: 350-353.
46. Smouse P., Feinberg M., Caroll B. et al. (1981) The Caroll Rating Scale for Depression. II. Factor analyses of the feature profiles. Br. J. Psychiatry.
47. Speck C.E., Kukull W.A., Brenner D.E. et al. (1995) History of depression as a risk factor for Alzheimer’s disease. Epidemiol., 6: 366-369.
48. Spitzer R., Endicott J. si Robins E. (1978) Research Diagnostic Criteria. Arch. Gen. Psychiatry, 35: 773-782.
49. Starkstein S.E., Sabe L., Vasquez S. et al. (1996) Neuropsychological, psychiatric and cerebral blood flow findings in vascular dementia and Alzheimer’s disease. Stroke, 27: 408-414.
50. Steffens D.C., Hays J.C. si Krishnan R.R. (1999) Disability in Geriatric Depression. Am. J. Geriatr. Psychiatry. 7: 34-40.
51. Sunderland T., Alterman I.S., Yount D. (1988a) A new scale for the assessment of depressed mood in demented patients, Am. J. Psychiatry, 145: 955-959.
52. Sunderland T., Hill J., Lawlor B. et al. (1988b) NIMH Dementia Mood Assessment Scale (DMAS), Psychopharmacol. Bull, 24: 747-753.
53. Vida S., Des Rosiers P., Carrier L. et al. (1994) Depression in Alzheimer’s disease: receiver operating characteristic analysis of the Cornell Scale for Depression in Dementia and the Hamilton Depression Scale. J. Geriatr. Psychiatry Neurol., 7: 159-162.
54. Weiss I.K., Nagel C.L. si Aronson M.K. (1986) Applicability of depression scales to the old person. J. Am. Geriatric. Soc., 34: 215-218.
55. Wells C.E. (1979) Pseudodementia, Am. J. Psychiatry, 136: 895-900.
56. Wragg R.E. si Jeste D.V. (1989) Overview of depression and psychosis in Alzheimer’s disease. Am. J. Psychiatry, 146: 577-587.
57. Yaffe K., Blackwell T., Gore R. et al. (1999) Depressive symptoms and cognitive decline in nondemented elderly women. A prospective study. Arch. Gen. Psychiatry, 56: 425-430.
58. Yesavage J.A., Brink T.L., Rose T.L. et al. (1983) Development and validation of a geriatric depression screening scale: a preliminary report. J. Psychiatr. Res., 17: 37-49.
59. Zubenko G.S., Moossy J. si Koop U. (1990) Neurochemical correlates of major depression in primary dementia. Arch. Neurol., 47: 209-214.
60. Zung W.W.K.(1965) A self-rating depression scale. Arch. Gen. Psychiatry, 12: 63-70.
***