Bunul simt la personalitatile patologice de tip schizoid si obsesiv-compulsiv

Studiul nostru încearcã sã aducã o contributie la lãmurirea unui concept ambiguu, acela de bun simt, în raport cu douã tipuri de personalitãti patologice. Un citat din Alessandro Manzoni (citat de Lipovetscky, 1983): „Bunul simt existã, dar stã ascuns de frica simtului comun“ vine în sprijinul celor mentionate.

Conditionat social si cultural, conceptul de bun simt este abordabil din perspective multiple, având o evolutie dependentã de fiecare epocã si influentatã de diferitele doctrine filozofice si morale. Bunul simt înseamnã gust estetic si probitate moralã, dar si simt practic, valori concrete. In limbaj uzual, a te purta cu bun simt corespunde la a fi rezonabil sau a fi conservator, dar si a fi voluntar sau nonconventional.

Aristotel (citat de Lipovetscky, 1983) priveste bunul simt ca pe un exercitiu al virtutii, el reprezentând capacitatea de a delibera si de a face lucrul potrivit în locul potrivit, în modul potrivit si la momentul potrivit. Vechii greci au întocmit de altfel o tablã a virtutilor si una a viciilor, cosiderând bunul simt ca numitorul comun al pãrerilor individuale privitoare la virtuti si la vicii. Descartes (citat de Lipovetscky, 1983, Parret, 1984), care a elaborat o noua logicã bazatã pe deductie, promoveazã îndoiala metodicã în constructia sistemului sãu. În opera sa „Discurs asupra Metodei“, el apeleazã la doi termeni în definirea bunului simt. În varianta lati-nã întâlnim sintagma „bona mens“ care semnificã întelepciunea si e opozabilã în filozofie termenului „mala mens“ lipsa întelepciunii sau nebunia. În varianta francezã e folositã sintagma „bon sense“ care reprezintã lucrul înnãscut cel mai egal împãrtit între oameni, deoarece fiecare crede cã îl posedã într-o asemenea mãsurã, încât nu-si poate dori mai mult decât are.

Pot fi descrise douã tendinte filozofice aferente bunului simt: una aristotelicã, continuatã de empiristii englezi si scotieini care au subliniat rolul bunului simt ca si conditie primordialã a cunoasterii, si una de sorginte stoicã. Urmând calea judecãtilor morale aceasta din urmã ajunge la concluzia conform cãreia bunul simt nu este doar cheia certitudinii, ci si a fericirii (Kant).

Astfel bunul simt este o facultate de judecare si reprezentare a celorlalti, care nu se îndepãrteazã de judecãtile posibile ale acestora si permite situarea în locul celuilalt. El coalizeazã astfel urmãtoarele trei maxime: „gândeste independent, gândeste situându-te din punctul de vedere al celuilalt, gândeste întotdeauna în concordantã cu tine însuti“. Prima maximã reflectã un mod de gândire liber de prejudecãti, a doua un mod de gândire larg, iar cea de a treia un mod de gândire sistematic. Tot Kant este cel ce diferentieazã bunul simt de „sensus comunis“, considerând cã primul e determinat de sentimente si cel de-al doilea de concepte, chiar dacã între ele existã o delimitare relativã. Cele douã variante descrise, fundamentate afectiv, respectiv intelectual, trebuie sã fie universal comunicabile.

Bunul simt devine astfel o stare de spirit si o con-ditie subiectivã a cunoasterii care asigurã împlinirea moral-spiritualã a persoanei umane si reprezintã principalul argument împotriva scepticismului si solipsismului. Wittegstein (1953) afirmã cã bunul simt este principiul dupã care se poate construi orice model al lumii – inclusiv al persoanei umane – el functionând ca o limitã a diverselor tipuri de rationament. Bunul simt devine asfel un fundament ideologic si comportamental, pe care-l acceptãm în mod activ, implicându-ne în practicarea lui.

Bunul simt poate avea o valoare epistemicã si una ideologicã, înglobând prin contributia lui G.E. Moore (1925, 1993) un raport între cunoastere si credintã. Atunci când în cadrul acestui raport dominã prima componentã, opiniile de bun simt se inserã în socio-economic, ignorarea sau interpretarea lor gresitã putând parazita domeniul care le-a generat. Când dominã cea de-a doua componentã, opiniile de bun simt functioneazã ca un joc „al gustului si al fericirii“, fiind „crezute“ în chip universal. Prin propozitiile de bun simt se face trecerea de la continuturile ideo-afective la materializarea lor. Necesitatea absolutã sau relativã a acestei materializãri se aflã în comentariile lui Wittegstein într-un raport supervizat de bunul simt.

Neo-Kantianul Peirce (1940, 1984) situeazã bunul simt la interferenta dintre teorie si practicã, considerând ca el îmbinã moralitatea si cunoasterea. Judecãtile de bun simt sunt judecãti de bun gust, deci estetice, dar si de bun simt moral. A judeca dupã bunul simt înseamnã în ultima instantã a fi împreunã cu ceilalti, orice abordare coerentã a persoanei umane implicînd acest tip de judecãti.

În discursul cotidian, bunul simt e comentat în legãturã cu persoanele care au o judecatã ponderatã si fãrã excentritãti. Dacã o persoanã îsi distorsioneazã judecãtile de bun simt privitoare la propria corporalitate sau la relatiile cu lumea, faptul poate avea explicatii psihopatologice. O astfel de persoanã, care e dizarmonicã structural, nu mai poate fi asemuitã omului obisnuit, supus conventionalului si nici celui care-si afirmã subiectivitatea în fãurirea responsabilã a propriului destin, fãrã sã se îndepãrteze de bunul simt.

Bunul simt nu are unitãti de mãsurã, nu poate fi cuantificat, continutul sãu putând permite aprecieri valorice prin intermediul unui simt al mãsurii – în limba românã – care este deficitar sau pervertit la structurile caracteriale patologice. Dintre acestea am ales personalitãtile de tip schizoid si obsesiv-compulsiv pentru cã pe o scalã a sociabilitãtii si eficientei ocupã pozitii aparte. Pe de altã parte, am pornit de la premisa, cã în societatea postmodernã dominatã de imperativul globalizãrii si a unei etici minimale, este exclus sacrificiul personal, considerat inutil, si se stimuleazã narcisismul persoanei preocupatã de ameliorarea performantelor, de controlul sau gestiunea optimã a potentialului de care dispune si de o bunãstare hedonistã. Procesul educational este orientat spre dinamizarea individului pentru care este de bun simt sã-si controleze corpul si timpul, sã facã cu profesionalism fiecare lucru, sã-si cultive sãnãtatea, sã se informeze, sã fie filantrop si sã consume cu moderatie, dacã se poate, ceea ce e mai bun calitativ. Tot în sensul modificãrii conceptiei actuale asupra bunului simt, preocuparea de a face bine celorlalti are o altã semnificatie. Astfel dãruirea si sacrificiul de sine sunt restrânse la un devotament limitat, fiind de bun simt sã te oferi celor din jur numai pânã când îti sunt amenintate bunurile si/sau libertãtile personale. În spiritul unui individualism prudent si moderat, astãzi se poate supravietui adoptând calea de mijloc a compromisului. Hrãnindu-se din bunãstarea si dinamica drepturilor subiective, cultura actualã a societãtii post-moraliste face ca etica sã fie pretutindeni, iar devotamentul în sine sã apartinã mai mult trecutului.

OBIECTIVE

Am pornit de la ipoteza cã bunul simt înseamnã în primul rând respect fatã de persoana si viata în diferitele ei aspecte, de la codurile de comportament sexual pânã la decenta limbajului si a vestimentatiei sau la respectul proprietãtii. Conceptul de bun simt include astfel o componentã concretã fundamentatã biologic si economic si una fundamentatã spiritual-moral.

MATERIAL SI METODA

Am urmãrit atitudinea unor personalitãti de tip schizoid si obsesiv-compulsiv în raport cu valorile economice, estetice si morale ale destinului lor. Pacientii în numãr de 23 – 9 schizoizi si 14 obsesiv-compulsivi, au fost diagnosticati pe baza criteriilor DSM IV, ICD 10 si a chestionarului de personalitate PAS (Personality Assessment Schedule – Tyrer, Alexander, Ferguson, 1979) Ei au fost selectionati dintre participantii la sedintele de psihoterapie suportivã si prin intermediul programului de reabilitare psiho-socio-profesionalã, organizat de Clinica a-II-a de Psihiatrie si Centrul de Sãnãtate Mintalã Tg.Mures. Sublotul de pacientii schizoizi a inclus 8 bãrbati si o femeie. Doi dintre pacienti sunt cãsãtoriti, iar patru au un statut profesional stabil. Cel de al doilea sublot include 11 bãrbati si trei femei. Zece dintre pacienti sunt cãsãtoriti si 12 au un statut profesional. Vârsta medie a pacientilor lotului în ansamblu este aceea a decadelor a patra si a cincea de viatã Pacientii au fost evaluati anamnestic si heteroanamnestic. Am elaborat si un chestionar propriu ale cãrui intrebãri faciliteazã evaluarea afinitãtii si ierarhiei axiologice personale conform rolurilor socio-profesionale, educatiei, traditiilor si obiceiurilor colectivitãtii de provenientã. El include urmãtoarele întrebãri:

1. Bunul simt ti-a fost pânã acum un sprijin în viatã si în relatiile cu cei din jur?
2. A trebuit sã renunti uneori la bunul simt?
3. Cei din jur au dovedit bun simt în raporturile cu tine?
4. Originea bunului simt se aflã în sufletul sau în mintea omului?
5. Pornind de la premisa cã la baza societãtii stau valorile economice, cele estetice si cele morale, pe care le preferi, si în ce mãsurã ai beneficiat de ele?
6. Pe baza cãrora din urmãtoarele criterii crezi cã esti apreciat de cei din jur:
-dupã felul în care mânuiesti banii,
-dupã felul în care te prezinti în societate,
-dupã cum stii sã faci celorlalti pe plac
7. Crezi cã în situatiile dificile te-ar ajuta mai mult resursele materiale, calitãtile fizice sau recunoasterea atitudinii de sprijin si ajutorare a celorlalti?
8. Consideri cã bunul simt este obligatoriu în relatiile dintre oameni sau e legat de diferite situatii de viatã?
9. Bunul simt traditional va renaste sau va dispãrea cu totul?
10. Bunul simt individual este necesar în zilele noastre sau nu?

DISCUTII

Rãspunsurile la primele întrebãri adresate celor douã categorii de pacienti evidentiazã faptul cã schizoizii nu considerã bunul simt ca pe un liant si ca un stimulent al relatiilor cu cei din jur, afisând de cele mai multe ori o atitudine detasatã fatã de modul în care regulile de bun simt sunt aplicate în viata de zi cu zi. Pe de altã parte, personalitãtile cu trãsãturi obsesive, considerându-se detinãtorii celui mai elevat bun simt, i-au apreciat utilitatea în viata cotidianã si sustin cã au fost obligate sã renunte la el datoritã atitudinii celorlalti pe care trebuiau sã o corijeze adesea cu ironie, vehementã sau sarcasm. Ambele categorii de pacienti plaseazã sediul bunului simt în „mintea“ omului, schizoizii percepând componenta abstractã, idealizatã, iar obsesivii pe cea concretã a conceptului.

O personalitate armonioasã rãspunde în spiritul bunului simt si nu si-l pierde pe al sãu în situatiile în care altul sau altii actioneazã fãrã bun simt. În astfel de cazuri, schizoidul, al cãrui bun simt este sãrac, redus si nenuantat social, rãmâne impasibil, îndepãrtându-se de colegi. Fiind putin atasat valorilor economice, el nu luptã pentru câstiguri materiale, fiind cel mai usor de multumit într-o echipã, cãreia îi apare plin de bun simt într-o apreciere acutã dupã comportamentul exterior. Într-un colectiv ei sunt în genere putin eficieti si nu-i intereseazã rezultatele materiale ale muncii, nici aprecierile celorlalti în acest sens. În locuri de muncã izolate sau atunci când continutul activitãtii lor se potriveste cu cel al reprezentãrilor imaginative -pe teme filozofice, cosmogonice sau a stiintelor de granitã- schizoizii au avut un nivel ridicat de eficientã profesionalã. În aceste situatii ei au actionat dupã legile bunului simt aferent profesiei respective.

În sectorul valorilor economice obsesiv-compulsivul înlocuieste detasarea schizoidului cu o hiperimplicare care vizeazã în permanentã respectarea strictã a normelor si a reglementãrilor socio-profesionale pînã la cele mai neînsemnate detalii. Am constat cã ei îsi pierd capacitatea de a avea o viziune de ansamblu asupra desfãsurãrii si a rezultatelor activitãtii profesionale fiind de asemenea putin eficienti si putând lãsa lucrurile neterminate. Spre deosebire de schizoid, obsesivul este orgolios si perfectionist, fiind satisfãcut numai atunci când reuseste sã impunã celorlalti metoda sa, dar ignorã în aceasi mãsurã eventualele nemultumiri sau critici ale colegilor.

Rezultatul concret al muncii îl multumeste atunci când a fost obtinut conform previziunilor si planului sãu riguros. Asumându-si într-o echipã si responsabilitãtile celorlalti el este stingherit de orice câstig exagerat în raport cu recompensa asteptatã. Aceasta deoarece în regulile personale ale bunului simt supuse principiilor simetriei si reciprocitãtii, obsesivul nu vrea sã rãmânã dator.

Am abordat domeniul valorilor estetice datoritã dozei de hedonism estetic al fiecãrei persoane si pentru cã lotul nostru a inclus patru artisti plastici si un scenograf. Personalitãtile schizoide dovedesc o atractie particularã pentru aspectele bizare si mai putin accesibile simtului comun al artei. Excentrici în vestimentatie, discurs si comportament cotidian ei par sã contrazicã gustul pentru frumos, fãrã sã aibã o motivatie explicitã. Unii frecventeazã ca atare mediile boemei artistice neglijându-si sãnãtatea fizicã contrar spiritului de conservare. Contrariind gustul pentru frumos ei ajung în situatii degradante, iar deficitul relational îl marginalizeazã definitiv în plan social. Acelasi tip de deficit i-a influentat pe artistii schizoizi într-o exprimare artisticã cu un grad înalt de abstractizare sau una de tip regresiv cu productii primitive sau hipersimplificate.

Am constatat cã, prin contrast cu gustul pentru bizar al schizoidului, obsesivul preferã frumosul institutionalizat, adicã cultivat conform traditiilor sau modelelor oferite de persoane cu prestigiu cultural si de asa numitele autoritãti in domeniul artelor. Dintr-o exageratã fidelitate fatã de canoane obsesivii nu dovedesc în genere un bun simt artistic si fiind lipsiti de încredere în propriul gust, în lipsa unui ghidaj, pot confunda valoarea artisticã cu kitschul artistic. Am întâlnit printre personalitãtile de tip obsesiv un pacient cu veleitãti literare care a scris mai multe variante de roman politist a cãrui publicare a amânat-o mereu. Cei trei pacienti obsesivi cu preocupãri artistice au dovedit un anumit fel de infirmitate creatoare, datoritã inflexibilitãtii principiilor, nereusind sã depãseascã fazele de început ale proiectelor lor. Astfel unul dintre ei, care voia sã picteze icoane, nu reusea sã treacã de faza de desen a figurilor hieratice trãind un sentiment perpetuu de incompletitudine. Nu am observat pe baza chestionarului, la obsesivi, particularitãti ale gustului estetic în tinuta corporalã si în vestimentatie.

În sectorul valorilor morale solitudinea schizoidului îi conferã aura unei modestii si a unei decente pline de bun simt. Desi încearcã sã fie politicos – ca limbaj si gesticã – în relatiile interpersonale, atitudinea lui exprimã compasiune, întelegere si nu este ocrotitoare atunci când se adreseazã de exemplu unor fiinte neajutorate precum bãtrânii sau copii. Ei afirmã cã într-o comunitate este obligatorie buna cuviintã, dar întelegând formal si abstract aplicarea ei, nu o nuanteazã în functie de persoanã si nici nu rezoneazã afectiv la eventualele manifestãri de gratitudine sau apreciere. Schizoizii dovedesc cã nu stiu sã fie pe placul celorlalti. Desi se spune cã respectul fatã de sine este în functie de respectul fatã de altii, schizoidul ignorã ambele aspecte. El nu poate cultiva cu bun simt o relatie interpersonalã echilibratã fiind lipsit de tactul si sensibilitatea cu care sã tatoneze dinamica si termenii acesteia.

Obsesivul se considerã un om de bun simt, adesea neînteles de cei din jur. Aparent modest, discret si sensibil, el se contrazice deseori, pierzându-si buna cuviintã. Se considerã un om de încredere si un sprijin sigur pentru cei din jur pe care însã îi suspecteazã de lipsa reciprocitãtii. Respectul fatã de ceilalti este conditionat de felul în care acestia le acceptã rigiditatea conduitei si uneori absurditatea pretentiilor. Cu toate acestea, în vanitatea sa, obsesivul îsi arogã rolul de „critic“ al eticului si de posesor al unei constiinte morale fãrã cusur de care afirmativ nu se desminte niciodatã.

Particularitãtile structurale ale personalitãtilor de tip schizoid si obsesiv-compulsiv, desi în mare mãsurã atât de diferite, converg spre acelasi deficit de ofertã emotionalã si de dãruire în raporturile cu cei din jur, în pofida unui bun simt aparent sau afisat.

Bunul simt traditional a fost comentat evaziv de cãtre schizoizi, iar obsesivii au încercat sã-l descrie ca pe un concept cultivat si pãstrat datoritã unor oameni cu trãsãturi asemãnãtoare lor.

Pacientii evaluati au rãspuns la fel si afirmativ – în marea lor majoritate – la ultima întrebare a chestionarului, acesta pledând pentru faptul cã întrebarea este din categoria celor care sugereazã rãspunsul.

Între detasare si implicare, între contemplatie si exigentã, schizoidul si obsesivul ignorã sau pervertesc adevãratele semnificatii ale responsabilitãtii, deci ale bunului simt. Pornirea lãuntricã ca rãspuns al unei inimi care bate si pentru o altã inimã este ignoratã sau de neînteles.

Bunul simt nu este doar o himerã aristotelicã, iar maxima „tout comprendre est tout pardoner“ nu este aplicabilã nici conceptului si nici persoanei umane, a cãror întelegere – ca si aceea a cosmosului – pe care o pot media uneori, rãmâne un deziderat antropologic.

Bibliografie
1. Kant E. ( 1986) Critique de la faculte de juger. Paris, Pleiade.
2. Lipovetsky G. (1996) Amurgul datoriei. Ed. babel, Bucuresti.
3. Moore G.E. (1925) A defense of Common Sense. In: Philosophical Papers, Mc Millan Company, London and New York.
4. Moore G.E. (1997) Principia Ethica. C.E.U. Press.
5. Parret H. (1996) Sublimul cotidianului, Ed. Meridiane, Bucuresti.
6. Peirce Ch.S. (1984) Textes anticartesiens. Aubier, Paris, pg. 173-194.
7. Peirce Ch.S. (1940) Critical Common-sensim. In: The Philosophy of Peirce Selected Writtings, harcourd, Brace and Company, New York.
8. Tyrer P., Alexander M.S., Cicchetti D., Cohen M.S., Remington M. (1979). Reliability of a schedule for rating personality disorders. Brit. J. of Psychiatry, 135, 168-74.
9. Tyrer P., Cicchetti D.V., Fitzpatrick K., Oliver R. et al. (1984). Crossnational reliability study of a schedule for assessing personality disorders. J. of Nerv. and Ment. Dis., 122, 718-21.
10. Wittengstein L. (1953) Philosophical Investigations. Oxford, Blackwell.
***