EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ- ABORDARE INTERDICIPLINARĂ

A.Tema definirii, delimitării şi apartenenţei domeniului psihiatriei legale „În România, activitatea de expertiză medico- legală se desfăşoară în cadrul comisiilor de experţi formate din medici legişti, psihiatri, psihologi, sociologi, etc.” (Astărăstoaie, Prefaţă). „Psihiatria este o ramură a medicinei care se ocupă cu tratamentul bolilor psihice; psihiatria medico-legală este o ramură a medicinei legale, care, prin instrumente teoretice şi practice specifice oferă justiţiei criteriile medicale necesare soluţionării diferitelor cauze prevăzute de legislaţia în vigoare… domeniul de expertiză al psihiatriei medico-legale este organizat sub administrarea medicinei legale… justiţia se adresează doar medicinei legale, care, din necesitate şi-a dezvoltat numeroase direcţii de studii” (Costea, Astărăstoaie, pag.130). Autorii admit că este vorba de ceva specific nouă, în alte părţi, justiţia adresându-se direct experţilor forensici de pe listele publicate periodic la instanţe, fără a se recurge la serviciile medicinei legale. În acest fel se înţelege de ce acolo psihiatria forensică sau legală nu ţine administrativ de sectorul de medicină legală, iar din comisia de expertiză psihiatrică de 3 membri, nu ar face parte şi un medic legist, care să fie neapărat şi preşedintele acesteia (de altfel, în cele mai multe părţi, se practică sistemul cu expert unic şi nu sistemul de comisii).
a)Problema componenţei comisiei de expertiză psihiatrico-legală.
În Scrisoarea metodologică privind desfăşurarea expertizei medico-legale psihiatrice este citat art.28 din Ordinul pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor… emis atât de Ministerul Justiţiei , cât şi de Ministerul Sănătăţii în anul 2000, care dispune că
„expertiza medico-legală psihiatrică se face numai prin examinarea nemijlocită a persoanei în cadrul unei comisii alcătuită dintr-un medic legist, care este preşedintele comisiei, şi 2 medici psihiatri” (norma vine din Cap.V, art.38 al Regulamentului de aplicare a Decretului nr.446/1966, nn).
Evident, persistenţa acestui sistem întârzie apariţia şi augmentarea expertizei psihiatrico-legale efectuate de un expert unic (formula cu expert-parte care să lucreze paralel cu comisia medico-legală psihiatrică pare hibridă şi depăşită, deşi recent introdusă). Un alt dezavantaj este acela al ponderii votului legistului în caz de opinii concluzive diferite ale psihiatrilor în expertiza dată, formal votul nespecialistului tranşând disputa specialiştilor.
De altfel, sistemul românesc este dezavantajos şi pentru că, nefiind autocefală, „instituţia” psihiatrico- legală nu poate să-şi angajeze alţi specialişti necesari activităţii de expertiză, cum ar fi psihologii (care, de altfel, nici nu prea există ca angajaţi la ora de faţă, pentru că directorul-medic legist îşi va angaja pe locul bugetat un nou autopsier, un toxicolog, etc.) – în Cartea recenzată însă, este lăudat aportul psihologului în activitatea de expertiză psihiatrică medico-legală… (în cadrul „echipei de specialişti”, el fiind un „analist al comportamentului uman”, Duvac, pag.642).
b)Autonomizarea instituţiei psihiatriei legale.
Cartea are pagini întregi care dovedesc faptul că expertizele psihiatrico-legale îi încarcă şi îi încurcă pe medicii legişti. Bunăoară, pretenţia ca expertul de acest tip să cunoască toate conceptele de psihopatologie, derivând din diferitele şcoli şi curente ale psihopatologiei, şi chiar să le folosească în lucrarea de expertiză pe acelea care sunt adecvate cazului în speţă, fac din participarea legistului la lucrările comisiei o problemă delicată şi profesional şi psihologic. Oricum, acest concept teoretic al analizei psihopatologice în expertiză „motivează delimitarea relativ autonomă a psihiatriei medico- legale” (Costea, Astărăstoaie, pag.64). De un „statut autonom al psihiatriei medico-legale” vorbeşte şi un alt autor, care argumentează metodologic şi scrie că „psihiatria medico-legală, ca ramură de interferenţă a psihiatriei, medicinei legale şi a dreptului, are statut autonom…(dar) activitatea sa este plasată sub jurisdicţia instituţiilor medico-legale”, iar, prin finalitatea activităţii sale, „psihiatria legală devine o ramură a psihiatriei sociale” (Talău, pag.111-112). O altă autoare informează că în Bulgaria psihiatria judiciară a fost recunoscută ca subspecialitate a psihiatriei în anul 2005, iar în anul 2007 a fost transformată în specialitate separată; în România însă „psihiatria judiciară nu este recunoscută ca specialitate” (Tătaru, pag.704 şi 708).
„ Î n ţ a r a n o a s t r ă e x i s t ă î n p re z e n t o particularitate practică (derivată din atribuţiile mult mai largi decât în alte ţări ale medicinei legale) în sensul că măsurile medicale psihoprofilactice şi terapeutice reprezintă apanajul reţelei de psihiatrie, iar rapoartele şi examinările din cadrul diferitelor tipuri de expertiză aparţin medicinei legale; în această situaţie, se optează pentru denumirea domeniului „psihiatrie medico- legală””… (Costea, Bulgaru-Iliescu, pag.632). Mărturisesc că nu înţeleg de unde vin aceste atribuţii mai largi decât în alte ţări ale medicinei legale româneşti şi în ce măsură aceasta este o justificare a situaţiei actuale de apartenenţă a domeniului psihiatriei legale la macro- domeniul medicinei legale.
c)Problema denumirii reale a domeniului.
Privind denumirea domeniului, se observă că există diferenţe între „psihiatria medico-legală”, termen introdus prin O.G. nr.1/2000, anterior sintagma fiind „expertiză psihiatrico-legală” întrucât aşa era denumită această activitate în Decretul nr.446/1966 de organizare şi funcţionare a instituţiilor medico-legale, precum şi în Capitolul V din Regulamentul de aplicare a acestui decret; înainte de 1966 terminologia era de „medicină judiciară”, respectiv, „psihiatrie judiciară” – conform Decretului nr.345/1953. Noţiunea de „psihiatrie judiciară” nu a însemnat nicicând la noi „criminologie clinică”, (Prelipceanu, pag. 97).
B.Tema conceptelor psihiatrico-legale
a.Problema „discernământ” vs „capacitate psihică”
O iniţiativă veche a I.N.M.L. a fost scoaterea expresiei de „discernământ” din limbajul expertizei medico-legale psihiatrice şi înlocuirea cu cea de „capacitate psihică”, prof. Prelipceanu afirmând că ideea a venit de la autorii „Codului Penal Adnotat”, carte apărută în anul 1972, unde se vorbea de „incapacitatea psiho- fizică de a înţelege şi de a-şi da seama de semnificaţiile acţiunii sau inacţiunii sale şi de consecinţele ei”, care e cauză a „iresponsabilităţii psiho-fizice”, aşa explicându- se interdisciplinar art.48 C.P.
În realitate, această construcţie aparţine lui V. Dongoroz şi a fost lansată în „Explicaţii teoretice ale C o d u l u i P e n a l R o m â n ” , v o l . I , 1 9 6 9 : „ P r i n iresponsabilitate se înţelege starea de incapacitate psihică (psihofizică) a acelor persoane care intelectiv (capacitatea de a înţelege) nu-şi pot da seama de sensul, de valoarea sau de urmările acţiunilor pe care le săvârşesc (lipsă de discernământ, stare de inconştienţă) sau care volitiv (capacitatea de autodeterminare) nu-şi pot determina şi dirija în mod normal voinţa în raport cu propriile lor acţiuni sau inacţiuni (impulsivitate irezistibilă sau indiferentism total)”; subsemnatul am propus o discuţie privind relaţia între noţiunile de „capacitate psihică” şi „discernământ” în limbajul expertizei psihiatrico-legale, cu ocazia Conferinţei naţionale de Psihiatrie legală, Gătaia, 1972 (vezi mai jos).
În cartea de faţă, „capacitatea psihică” e considerată „noţiune specifică teoriei şi practicii medico- legale psihiatrice… desemnând o proprietate a psihismului normal şi caracterizând subiectul din punct de vedere al integrităţii şi unităţii sale cognitive, afectiv- volitive…, axiologice şi etico-morale… exprimând funcţionalitatea psihismului în totalitatea lui şi în raporturile sale complexe cu mediul… constituind premiza obligatorie a responsabilităţii şi cadrul psihologic al discernământului” (Prelipceanu, pag.101).Recomandarea folosirii termenului de „capacitate psihică” s-a făcut la Conferinţa de medicină şi psihiatrie legală, Predeal, 1988. Doar că „discernământul” însuşi este o noţiune al cărui termen complet era cel de „capacitate de discernământ”, caracterizare ce i-a fost dată cu ocazia Consfătuirii de pshiatrie judiciară, Bucureşti, 1962, când a fost propusă în limbajul expertizei psihiatrice judiciare, în locul celei de „responsabilitate” (până atunci experţii trebuind să răspundă prin raportul de expertiză dacă expertizatul a avut sau nu „responsabilitate în raport cu fapta comisă” – iar de atunci urmând a se conchide dacă a avut sau nu „discernământ în raport cu fapta”).
b . C i t a t e p r i v i n d „ c a p a c i t a t e a p s i h i c ă ” ş i
„discernământul”
Trebuie arătat că în foarte multe locuri din cartea recenzată se afirmă că principala sarcină a expertizei este determinarea „capacităţii psihice” a expertizatului, din care se trage apoi concluzia asupra „discernământului” faptei (în penal) sau asupra „capacităţii psihice de exerciţiu” (în civil) (Dragomirescu, 2002, citat de Prelipceanu la pag.102):
-„de aceea expertul are nevoie de observaţii/informaţii în plus, pentru a deosebi în baza logicii clinice, premeditarea reală, ce ar conduce la aprecierea capacităţii psihice/discernământului în momentul şi în raport cu fapta…” (Costea şi Astărăstoaie, pag.55);
-„discernământul este aplicarea specifică a noţiunii generale de capacitate psihică în situaţia concretă a unei fapte imputabile care face obiectul expertizei … discernământul este capacitatea psihică raportată la un fapt medico-legal” (Prelipceanu, pag.104);
-„pentru o judecată clinică corectă trebuie să ne facem pentru fiecare pacient examinat în parte baza de date psihiatrice care să cuprindă… stabilirea capacităţii p s i h i c e / d i s c e r n ă m â n t u l u i / c o m p e t e n ţ e i specifice/periculozităţii sociale…” (Talău, pag.150);
-„capacitatea psihică/discernământul/competenţa psihică sunt prezumate, demonstraţia logică vizând capacitatea psihică scăzută/incapacitatea psihică, absenţa/diminuarea discernământului, incompetenţa psihică. În argumentarea logică a concluziilor se porneşte de la acest postulat cu substrat biologic şi etic, precum şi de la axiomele rezultate din corelarera relaţiei menţionate cu cele rezultate din experienţa clinică” (Costea, Astărăstoaie, pag.38). Într-un tabel autorii menţionează „axiomele psihiatriei medico-legale în acord cu jurisprudenţa românească”: de exemplu, „capacitate psihică păstrată (prezumată) – discernământ păstrat, competenţă psihică păstrată (prezumată)”; sau „capacitate psihică diminuată (trebuie demonstrată) – discernământ diminuat, incompetenţă psihică (trebuie demonstrată)”; sau „capacitate psihică absentă (trebuie demonstrată) – discernământ absent, incompetenţă psihică (trebuie demonstrată)”. Va să zică, dacă se prezumă capacitatea psihică păstrată (de exemplu, în normalitate), atunci se poate conchide logic că şi discernământul e păstrat, şi competenţa psihică e păstrată, tot prezumtiv, ceea ce ar însemna că se deduce o prezumţie din altă prezumţie. Apoi, din demonstrarea unei capacităţi psihice diminuate, rezultă logic că şi discernământul e diminuat, dar incompetenţa psihică rămâne de demonstrat; iar din demonstraţia absenţei capacităţii psihice ar rezulta că şi discernământul e absent, logic, în timp ce incompetenţa psihică trebuie demonstrată. Aceste r e l a ţ i i s t a t u e a z ă d e d u c e r e a l o g i c n e c e s a r ă a
„discernământului” din „capacitatea psihică”, dar autorii amintesc şi de „experienţa clinică” în această corelare, tot aşa cum şi Talău face trimitere la o judecată clinică corectă, ceea ce sugerează bazarea şi pe elemente empirice (de altfel, existenţa a numeroase definiţii ale discernământului date de jurişti, psihiatri, legişti, lingvişti, arată că acest concept comportă şi definiţii empirice, spre deosebire de capacitatea psihică care este un concept definit doar în abstract);
-„În practica medico-legală psihiatrică, în ţara noastră, pe parcursul raţionamentului necesar stabilirii capacităţii psihice, în raport cu o implicare juridică la un moment dat, ne referim la corelarea deficitului de control al impulsului (incapacitate de a se stăpâni) în cazurile în care există un substrat psihoorganic… de la caz la caz, în funcţie de caracteristicile împrejurărilor comiterii faptei, se poate aprecia discernământul ca fiind diminuat” (Costea, pag.188). A se revedea citatul din Dongoroz, unde, în determinarea incapacităţii psihice, sunt avuţi în vedere atât factori de ordin intelectiv (inconştienţa sau lipsa de discernământ), cât şi factori de ordin volitiv (impulsul irezistibil sau indiferentismul total). Deci, în deficitul de self-control, din „tulburarea de control a impulsurilor” la care se referă autoarea, incapacitatea de a se stăpâni determină incapacitatea psihică sub raport volitiv şi nu mai e nevoie de a se aprecia discernământul ca fiind diminuat, acesta făcând parte din cealaltă variantă de iresponsabilitate penală în formula Dongoroz (autoarea consideră că „incapacitatea de a se stăpâni reprezintă o circumstanţă atenuantă”);
-„când capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor social-negative ale faptelor este integră, atunci pacientul a acţionat cu discernământ în momentul comiterii faptei (discernământ păstrat); când capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor social-negative ale faptelor este scăzută, atunci pacientul a acţionat în momentul comiterii faptei cu discernământ scăzut …; când capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor social-negative ale faptelor este absentă, atunci pacientul a acţionat la momentul comiterii faptei fără discernământ (Costea, pag.366)”. A se remarca cvasi-identitatea acestei definiţii a capacităţii psihice cu cea a discernământului din Scrisoarea metodologică publicată în Anexa I-a a Cărţii: „discernământul reprezintă capacitatea persoanei de a aprecia critic conţinutul şi consecinţele social-negative ale faptei comise” (pag.754).
c. Interpretarea pe baza construcţiei Dongoroz
(vezi mai sus citatul din comentariul art.48 C.P., din „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. I, 1969, iar, în continuare, interpretarea subsemnatului): V. Dongoroz încearcă să justifice încadrarea la „iresponsabilitate” penală, şi a celor grav afectaţi intelectiv (până la „inconştienţă” – cum cerea art.128 din Codul Carol II din 1936, respectiv „lipsă de discernământ” – echivalentul expresiei „a nu-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale” din art. 48 C.P. din 1968) şi a celor grav afectaţi volitiv (ce se puteau manifesta prin „impuls irezistibil” sau prin „indiferentism total”, neputând fi „stăpâni pe ele”, cum se exprimă art.48 C.P.). E v i d e n t , p e n t r u a p u n e o e t i c h e t ă p e n a l ă („iresponsabilitate penală”), trebuia să existe, în concepţia lui, o etichetă psihologică („iresponsabilitate psihică”), care să fie comprehensibilă în limbaj psihologic („incapacitate psihică”), iar aceasta să se bazeze pe afectarea gravă a unor funcţii psihice de bază: intelectul şi voinţa (afectivitatea era mai puţin admisă, de exemplu, în explicarea faptei săvârşite la mare mânie, bunăoară în caz de adulter, care era exonerat de răspundere încă din dreptul roman)… iar această afectare să fie obiectivă, dată de o cauză medicală (alienaţie mintală sau debilitate mintală) ori de o „altă cauză”.
Deci, când una din aceste afecţiuni intelective sau volitive grave există (respectiv „inconştienţa” sau „lipsa de discernământ” etc.) şi se constată obiectiv de către expertiză, se poate folosi limbajul interdisciplinar propus de Dongoroz: incapacitatea psihică (s-ar putea spune chiar incapacitatea psihică de discernământ), ea îl va face pe penalist să înţeleagă că subiectul este iresponsabil psihic şi, adăugând în propriul raţionament şi unele note procedurale, să statueze iresponsabilitatea penală a cazului.
Va să zică, logica juridică cere afirmaţii dinspre discernământ spre capacitatea psihică (mai precis, de la lipsa de discernământ spre incapacitatea psihică) şi nu invers, cum se spune în carte (de exemplu, la pag.101): nu e corect a se spune că experţii vor determina întâi „capacitatea psihică” şi apoi vor conchide asupra „discernământului” (în cauze penale) sau asupra „capacităţii psihice de exerciţiu” (?, în cauze civile); ci, din contră, vor determina prezenţa/absenţa sau gradul diminuării discernământului (prin teste clinice – cum va putea – pentru moment nu avem metode de testare precisă a discernământului) şi apoi va conchide asupra capacităţii psihice, mai precis va trece de la constatarea lipsei de discernământ (în mod empiric), la formularea incapacităţii psihice (în mod logic: de exemplu, lipsa de discernământ însemnând incapacitate psihică intelectivă). Deci, logică inductivă, de la parte la întreg, şi nu logică deductivă, de la întreg la parte, cum se înţelege din Carte.
Încă ceva: nu incapacitatea psihică se prezumă înainte de 14 ani, ci lipsa de discernământ, care, deci, nu mai trebuie demonstrată pedo-psihiatric (colegii noştri afirmă că discernământul nu ar fi format până la această vârstă, astfel încercând să justifice prezumţia). Sigur că juridic corect ar fi să se spună că, până la 14 ani, copilul e iresponsabil penal, după cum nu are nici capacitate de exerciţiu, deci e şi incapabil civil. Tot aşa, nu e corect juridic ca într-o tulburare de control a impulsurilor să se c o n c h i d ă , î n r a p o r t u l d e e x p e r t i z ă , a s u p r a discernământului, aici fiind vorba de o altă ipostază a incapacităţii psihice, cea volitivă, care, dacă este completă poate duce la iresponsabilitate penală. Etc.

d.Controversa „discernământ” vs „competenţă psihică” Cartea reproduce, în „Scrisoarea metodologică privind desfăşurarea expertizelor medico-legale psihiatrice”, o „notă” care preconizează înlocuirea noţiunii de „discernământ” în cauzele civile cu cea de „competenţă psihică” (de a încheia un act juridic, de a-şi reprezenta singur interesele, etc.), afirmând că „incompetenţa psihică atrage lipsa capacităţii de exerciţiu şi trebuie demonstrată” şi citând art.211 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul Civil, unde se precizează: „ În sensul Codului civil, precum şi al legislaţiei civile în vigoare, prin expresiile alienaţie mintală sau debilitate mintală se înţelege o boală psihică ori un handicap psihic ce determină incompetenţa psihică a persoanei de a acţiona critic şi predictiv privind consecinţele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civile.” (pag.760). Or, dacă citim art.164 alin.1 din Noul Cod Civil, vedem că „Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească.” – cu alte cuvinte, noţiunea de „discernământ” nu a fost înlocuită în acest articol, cum nu a fost înlocuită nici în altele (art.299 NCC: „Este anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ.”; vezi de asemenea art.68 alin.2, art.164, art.172 etc.).

e.Trilema „competenţă” vs „capacitate psihică” vs „discernământ” Capacitatea psihică are două componente: discernământul şi „competenţa (capacitatea psihică de exerciţiu)”. „Discernământul este o noţiune medicală şi aprecierea lui foloseşte justiţiei pentru a stabili responsabilitatea/iresponsabilitatea penală… (el) se referă la capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor social-negative ale faptelor individului. Când capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor social-negative ale faptelor este integră, atunci pacientul a acţionat în m o m e n t u l c o m i t e r i i f a p t e i c u d i s c e r n ă m â n t (discernământ păstrat). Când capacitatea psihică de apreciere… este scăzută, atunci pacientul a acţionat… cu discernământ scăzut… Când capacitatea psihică de apreciere… este absentă, atunci pacientul a acţionat… fără discernământ…” (Costea, pag. 365-366). Aşadar, „capacitatea psihică” ar fi o noţiune psihologică, în timp ce „discernământul” e o noţiune medicală, iar „responsabilitatea”, una juridică şi nu ni se spune cum dintr-o noţiune psihologică se deduce una medicală, iar din aceasta, una juridică. „Competenţa specifică” (capacitatea psihică de exerciţiu de a încheia acte de dispoziţie, de a se autoconduce, etc.)… se referă la capacitatea psihică de apreciere critică a conţinutului şi consecinţelor social- juridice ale faptelor care au răsunet micro-social – dacă aceasta este integră, atunci pacientul este competent în raport cu speţa respectivă (adică are competenţă specifică, are capacitate psihică de exerciţiu integră, păstrată); dacă este scăzută sau absentă, atunci pacientul este incompetent, adică nu are competenţă specifică, nu are capacitate psihică de exerciţiu (Costea, pag.367). Este evidentă încălecarea de termeni şi originalitatea îndoielnică a unuia ca cel de „capacitate psihică de exerciţiu” – capacitatea de exerciţiu (termen juridic) având ca temei psihologic – în doctrina juridică – prezenţa „discernământului”, care este o capacitate psihică, evident. „Discernământul reprezintă o exprimare dinamică a fenomenelor de conştiinţă care traduce activitatea şi facultatea de deosebire a faptelor şi de apreciere a consecinţelor sprijinindu-se pe conceptul de normalitate” (Talău, pag.115). După cum am arătat, mai sunt şi alte definiţii ale „discernământului” la autorii acestei cărţi, dar şi la alţi autori, psihiatrii, jurişti, legişti, care ar merita să fie înşiruite şi comparate. În orice caz, atacul la „discernământ”, în civil, deducerea lui din
„capacitatea psihică”, atât în civil, cât şi în penal, introducerea şi a noţiunii de „competenţă psihică”, etc., reprezintă inovaţii destul de inutile. Văd că la alte inovaţii s-a renunţat, unele fiind deadreptul paradoxale (astfel, în Scrisoarea metodologică din 1997, se corela capacitatea de exerciţiu de capacitatea psihică, care, fie scăzută fie pierdută, ducea la abolirea capacităţii de exerciţiu şi, deci, la nulitatea actului civil, adică: paharul, fie gol, fie pe jumătate gol, e de tot gol: precizăm obligativitatea menţionării capacităţii psihice de exerciţiu ca fiind păstrată – în cazul capacităţii psihice păstrate – sau absentă – în cazul capacităţii psihice diminuate sau absente). Fără comentarii!
B.Apreciere generală
1. Dincolo de unele aspecte speculative îndoielnice, cartea recenzată are valoare prin concentrarea mai tuturor aspectelor legate de psihiatria legală şi, mai ales, prin redarea problemelor de patologie psihiatrico-legală.
2. Cartea redă neutral situaţia de fapt a acestei activităţi la noi, fără a critica, de exemplu, faptul că la majoritatea IML-urilor şi SML-urilor nu există nici psihiatri, nici psihologi angajaţi, care să alcătuiască comisiile de expertiză, recurgându-se mai întotdeauna la „experţi” ad- hoc; nici nu se face referire la vreun plan de schimbare a acestei stări de fapt.
3. Recenzentul sugerează a se avea în vedere îmbunătăţiri semnificative ale sistemului cu comisii de expertiză psihiatrico-legală (cât timp mai este în vigoare legislaţia aferentă) şi trecerea la sistemul expertizei cu expert unic, respectiv transformarea profilului într-o specialitate medico-psihologică independentă atât de medicina legală, cât şi de psihiatrie (ar trebui făcute propuneri de lege ferenda în acest sens). Recenzentul s-ar dori vestitorul acelei epoci. (Florin Gâldău).